Cu mult timp în urmă, în vremuri de mult apuse, fiecare sat românesc avea o „babă”, o persoană foarte importantă în viaţa socială a satului respectiv, deoarece întrunea în persoana ei numeroase calităţi şi „profesii”, avea cunoştinţe diverse şi multe disponibilităţi. Ea era moaşă şi doftoroaie, făcătoare şi desfăcătoare de farmece, de multe ori era „alunar” adică era căutător de apă cu crenguţa de alun în formă de „Y”; avea ierburi de leac, pe care le cunoştea, le culegea la timpul potrivit fiecăreia şi le prelucra singură, uneori vânzându-le în târguri şi iarmaroace. Ştia să „citească” semnele vremii, talmacea visele fetelor şi femeilor, „ursea” la moţul copiiilor, „trăgea” de gâlci, alunga deochiul de pe om sau animal şi multe altele. Era şi peţitoare; nici o nuntă nu se făcea fără să fie consultată, nici o naştere nu era lipsită de ajutorul ei; uneori era şi „bocitoare” talentată, chemată negreşit pentru ultimul drum al sătenilor.
În sfârşit, rolul ei social, implicarea în tot ce însemna viaţa rurală, de la naştere până la moarte, erau de o importanţă deosebită, ea fiind respectată pentru cunoştinţele şi harul ei şi, nu de puţine ori, era temuta pentru blestemul sau vraja pe care-o putea arunca sau profera. Este demn de remarcat că, spre deosebire de vrăjitoarele din Vestul Europei, preponderent catolică, babele-vrajitoare nu au fost supuse exorcizărilor sau arse pe rug de către ortodoxie, deoarece erau profund bisericoase, respectând cele sfinte şi ferindu-se de aceea ce azi numim magia neagră. Această atitudine moderată, de ambele părţi, a făcut posibilă instituţia „moaşei-comunale” care să suplinească, la un moment dat al istoriei, lipsa medicilor la sate, dar şi a altor profesionişti, atât de necesari dezvoltării şi continuităţii umane.

Cu timpul, pe lângă descântat, moşit, şi alte „îndatoriri sociale” pe care le aveau în comunitatea rurală, aceste babe-vraci au deprins şi unele practici vrăjitoreşti „furate” de la ţigăncile nomade, venite din misterioasa Asie, cu şatra care se aşeza la marginea satului sau târgului. Misterioasele ritualuri ale magiei, ghicitului, aduse de acestea din Orient, se suprapuneau peste ştiinţa străbună a „datului în bobi” şi „ursitelor” cunoscute la noi din timpurile precreştine, ridicând mai mult respectul sătenilor şi preţuirea acestora pentru aceste babe-vrăjitoare-doftoroaie-vraci aşa-zise „moaşe comunale”. De altfel, romanul are şi o vorbă pentru cei care pretind că se pricep la toate şi la orice: „Da’ ceee? Tu eşti moaşă comunală?”.

Ceea ce este foarte important este însă faptul că „ştiinţa” lor nu s-a pierdut. Mulţi săteni au învăţat multe despre plantele tămăduitoare; ştiu să le recunoască şi când să le culeagă, ştiu la ce folosesc şi cum anume se folosesc. Astfel a ajuns la noi terapia prin plante, o terapie naturală neinvazivă şi extrem de binefăcătoare. Astăzi există terapeuţi specializaţi în fitoterapie; şi chiar dacă ei nu-şi culeg singuri plantele de leac, existând magazine specializate pentru asta, important este că aceste leacuri cunoscute din vechime pentru virtuţile lor tămăduitoare au ajuns până-n zilele noastre. La fel, arta ghicitului, străveche practică previzională, se păstrează şi astăzi, chiar dacă nu se mai „dă în bobi” pe fundul sitei (de fapt nici sita nu mai e folosită că mălaiul şi faina vin gata cernute), totuşi, această artă sau ştiinţă, cum vreţi s-o numiţi, încă se mai practică; la fel, tarotul, ghicitul în cărţile ungureşti şi altele. Astăzi, „trasul” babelor sau mămăliga fierbinte învelită-n cârpe şi pusă pe piept, sunt înlocuite cu masajul sau preparatele din plante care combat febra. „Ieşi deochi dintre ochi” este înlocuit cu aromoterapia (detalii aici) şi meloterapia (detalii aici). Sunt cunoscute virtuţile apei tămăduitoare, iar ocultismul rustic românesc folosea din plin apa după ce înainte o „descânta” – de fapt o energiza – prin palmele babei vrăjitoare; sigur, ea nu spunea asta, lăsând „clientul” să creadă că se petrece ceva extrem de misterios şi cu atât mai vindecător în ochii săi. Dar astăzi, numeroşi terapeuţi folosesc aquaterapia, desigur, fără atâtea „hocus-pocus”-uri. Sunt numai câteva exemple de felul în care vraciul, vrăjitoarea, acţiona ca terapeut, ritualul era considerat tratament, iar vraja, farmecele luau forma tehnicii energetice.
Şi astăzi, mai există unele „vrăjitoare”, care însă au denaturat total practicile vechiului ocultism rustic ale babelor-vrăjitoare sau chiar au „inventat” altele noi, asezonate cu hocus-pocus-uri hilare, în scopuri pecuniare.
Adevăraţii urmaşi ai vracilor, babelor, vrăjitoarelor din străvechea vatră a satului românesc sunt, însă, terapeuţii moderni, care folosesc terapiile naturale în mod ştiinţific. Desigur, este posibil să fie şi unii şarlatani, impostori cu tupeu. Dar scopul acestui articol este de a sublinia linia moştenitoare a înţelepciunii populare româneşti, care prin terapeuţii naturişti – adevăraţii terapeuţi – duce mai departe tradiţia pur românească a folosirii naturii pentru binele omului.


Radu Botez – parapsiholog – Senior Editor
Co-autor a Editei de colectie: “Intre psihologie si parapsihologie” – click aici
www.parapsiholog.ro