Zânele sunt, în tradiţia populară, divinităţi feminine şi, în basmele şi legendele româneşti sunt considerate zâne-bune. Se spune despre ele că locuiesc în palate de cleştar, în preajma apelor sau sub oglinga lacurilor. În unele regiuni, se spune că locuiesc în păduri formate preponderent din fagi; izvoarele aflate în pădurile de fagi fiind locuite predilect de zâne. Apele în care aceste zâne locuiesc sunt bune pentru vindecarea bolilor. Deoarece zânelor nu le place ca teritoriul să le fie călcat de picior omenesc, sătenii se feresc de locurile acelea, iar dacă merg din greşeală pe-acolo, superstiţia populară le oferă un mod de „iertare”. La revărsatul zorilor, pe nemâncate, îmbrăcaţi în strai alb, curat, cei ce se duc la izvoarele zânelor trebuie să aibă busuioc uscat, legat cu aţă roşie, unsă cu miere şi un bănuţ de argint. Odată sosiţi acolo, ei trebuie să aprindă o lumânare la rădăcina arborelui sau pe piatra de unde ţâşneşte apa, adresează o rugăciune-descântec şi se spală pe locul unde au încălcat teritoriul zânelor.

Cei din Oltenia cinstesc „Cele trei fecioare sfinte”, o sărbătoare a zânelor, prin focuri din lemn de jugastru, alun şi corn, o bucăţică de tămâie, apă, trei pâini fără drojdie (ca-n Biblie) şi trei scaune. Focurile trebuie făcute de copii până-n 15 ani, consideraţi a fi „curaţi”. Zânele vor veni noaptea să se spele, să mănânce şi să stea pe scaune la foc. Superstiţia populară spune că ele vor răsplăti mai târziu atenţia care li se acordă.

Ielele sunt considerate zâne rele; nu au trup de carne, ci sunt năluci tinere şi vesele. Sunt zburdalnice, dansează cu sânii goi, îmbrăcate în mătase albă şi au cununi pe cap. Sunt foarte temute în popor şi se spune că puţini oameni le pot vedea fără să păţească ceva. Locurile în care ele dansează noaptea, rămân arse ca de foc, iarba nu mai creşte sau dacă creşte are o culoare întunecată, iar vitele nu o mai pasc. În acel loc nu mai creşte decât ciuperca numită „lingura zânei”. Imaginarul popular le înfăţişează pe iele că pe nişte divinităţi care, deranjate fiind în jocul lor, pot schilodi omul; cine le-aude cântând – rămâne surd; cine le răspunde la chemare – rămâne mut; ele îi pot strâmba faţa, ceea ce în popor este numit ca fiind „şoimănit”.
Cum te poţi apăra de iele: superstiţia arată că trebuie să porţi trei căţei de usturoi în pungă, la curea sau la brâu. Se spune despre iele că locuiesc în vârf de munte, într-un loc ascuns în „palatul ielelor”, iar porţile acelui palat nu pot fi deschise decât cu planta mirabilă a românilor, căreia i se atribuie virtuţi magice, numită „iarba fiarelor”, care descuie orice încuietoare. În Maramureş se spune despre haiducul Pintea că avea „iarba fiarelor” pe care o căpătase de la moaşa lui, pricepută la a o găsi.
Dar, poate, sunt numai… superstiţii!

REDACŢIA