Deşi omul creştin a primit o „lege” a salvării (prin sacrificiul lui Iisus Christos), în adâncul subconştientului său a rămas tributar fricii de elementele naturii, de rele, de boli, de „ceva” nefast, încă din adâncurile istoriei umanităţii, când nu ştia cum să se apere, să se ferească de ele. Subconştientul colectiv păstrează frica ancestrală, sentiment care-l face pe om vulnerabil şi, nu este întâmplător ca, superstiţiile dăinuie cu străşnicie mai ales în mediul rural, mai puţin emancipat. Dar mai interesant este că nici credinţa religioasă nu-i opreşte pe oameni să păstreze şi să transmită o sumă de superstiţii care, dacă li s-ar cunoaşte rădăcinile, poate ar fi eradicate, pentru că multe din superstiţiile noastre îşi au rădăcinile în ritualuri păgâne.
În tradiţia populară românească vom mai întâlni numeroase superstiţii legate de Crăciun şi Anul Nou (despre care vom vorbi mai jos), de plante, diavol, leacuri, munca câmpului, superstiţii vechi şi unele mai noi (ex.: dacă vezi Ambulanţă se spune că-ţi merge prost), superstiţii care se referă la meserii, la oameni buni şi oameni răi şi multe altele. Se pare că nu vom scăpa de ele, ba, chiar le vom îmbogăţi. Un superstiţios ar putea spune: „Bate-te peste gură!”.
Crăciunul şi Anul Nou la români
Tradiţia populară românească este ţărâna în care se mai păstrează rădăcinile vechilor religii precreştine, rădăcini pe care a încolţit creştinismul. Din acest ogor ies la suprafaţă datinile păgâne, cu urme adânci în sânul poporului nostru. Ele au născut obiceiuri şi superstiţii care se păstrează până astăzi, căci ce este superstiţia decât un ritual sublimat? În obiceiurile de Crăciun şi An Nou există elemente ale ritualului creştin, dar şi urme ale riturilor păgâne. Şi nici nu este de mirare, pentru că înainte de a avea descrierea Naşterii Mântuitorului din Evangheliile lui Matei şi Luca, ea fiind cunoscută prin intermediul proorocilor şi profeţilor, mai înainte au existat sărbătorile precreştine, foarte populare pe întinsul întregului Imperiu Roman. Să vedem care sunt acestea.
• Saturnaliile, care se desfăşurau sub semnul lui Saturn, zeu italic agrar, de obârşie arhaică (poate etruscă), zeu ce era protectorul holdelor şi semănaturilor. Sărbătoarea dura o săptămână, era plină de ospeţe şi bucurie, petrecere şi bună dispoziţie. Sacrificiile de animale în cinstea zeului Saturn, înjunghierea porcilor în prima zi de Saturnalii stă, fără îndoială, la originea obiceiului creştin de a tăia porcul de Ignat. După sacrificii urma ospăţul, se bea şi se mânca vârtos. Copiii cutreierau străzile împărţindu-şi daruri, turtele şi colacii fiind nelipsite de la Saturnalii.
• Dies Solis Invicti – ziua soarelui neînvins – era sărbătoarea zeului Mithra, care avea loc în ziua de 25 Decembrie, ziua Solstiţiului de iarnă. Mithra era un zeu cu origine persană, care în literatura vedică întruchipa soarele. Cultul sau a fost răspândit în Imperiul Roman de cohortele de mercenari şi s-a generalizat în secolul al III-lea înainte de Christos. Pentru biserica creştină de la începuturi a fost dificil să impună propria sărbătoare a Naşterii Domnului peste o atât de răspândită şi importanta sărbătoare. Încet-încet, însă, ea a fost înlocuită pe măsură ce Biserica creştea şi se întărea şi în mod special, după anul 391 când creştinismul a devenit religie de stat în Imperiul Roman. Astfel, o străveche sărbătoare de origine orientală, a devenit mai întâi sărbătoare a romanilor, apoi s-a transformat în sărbătoare creştină.
• Kalendae Januarii, era sărbătoarea dedicată zeului Ianus cel cu două feţe, una privind înainte, altă – înapoi. Sărbătorit aşa cum spune numele (Kalendae Januarii = prima zi a lunii Ianuarie) la 1 Ianuarie, ziua sa era încă un prilej de bucurie, spectacole de circ, lupte de gladiatori, ospeţe, întreceri de care şi festivităţi militare.
Se obişnuia că în cadru ritualic să se facă prevestiri pentru anul care începea, de asemenea, se făceau vrăji şi farmece.
Crăciunul – că zi a Naşterii lui Iisus – a început să se răspândească şi în Europa după anul 429 d.Chr. când, această zi a fost declarată de împăratul Iustinian, sărbătoare a Imperiului Roman. Astăzi, sărbătorile de iarnă care ţin două săptămâni (24 dec. – 6 ian.) s-au suprapus pe Saturnalii (17-23 dec.), pe sărbătoarea lui Mithra (25 dec.) şi pe Kalendae Januarii (1 ian.), astfel avem Crăciunul pe 25 dec., Anul Nou pe 1 ian. şi Boboteaza pe 6 ian.; între acestea sărbătorim pe Sf.Nicolae pe 6 dec. şi avem pe 20 dec. Ignatul.
Să vedem ce anume ne-a rămas de la aceste sărbători şi superstiţiile derivate din datinile precreştinilor. Este neîndoios că tăierea porcului de Ignat îşi are obârşia în sacrificiile făcute de Saturnalii şi se spune că dacă porcul nu este sacrificat de Ignat, nu se mai îngraşă pentru că-şi visează cuţitul. Întreaga desfăşurare a sacrificării porcului păstrează urmele acestui ritual păgân, dar şi superstiţia de a strânge sângele, a nu fi vărsat pe pământ, care se trage din ritualul creştin. Sigur, semnificaţia acestora s-a pierdut de-a lungul timpului, dar superstiţia a rămas. De Crăciun femeile împart colaci – „Moşii de Crăciun”, şi dau colindeţe copiilor colindători întocmai ca la Saturnalii. Superstiţia spune că făcând aceasta gospodăria va fi îmbelşugată şi roadele bogate – tot aşa, precum la ospeţele din vechime, românii, oricât ar fi de săraci, pun pe masa de Crăciun bucate alese, cozonaci şi vin.
Colindul prefigurează cutreieratul străzilor de către copii în timpul Saturnaliilor, iar astăzi copiii formează cete de colindători care umblă din casă-n casă colindând şi primind colaci, covrigi, cozonac, nuci, mere şi, mai nou, bani. Superstiţia spune că dacă gospodarul nu primeşte şi nu „omeneşte” colindătorii, tot anul ii va merge rău, recolta va fi slabă şi nu va avea belşug în casă.
Colacii, turtele de Crăciun şi roatele de foc rostogolite de pe dealuri de tinerii din diverse sate, păstrează şi ele forma rotundă a soarelui, rămăşiţă a cultului lui Mithra. Tot din acele timpuri dăinuie şi superstiţia, mai puţin cunoscută la noi, că primul buştean pus pe foc în noaptea de Crăciun trebuie să ardă cu totul pentru îndepărtarea spiritelor rele. Un alt obicei tradiţional este Pluguşorul care, deşi poarta elemente mai apropiate („C-a venit mai an/Bădiţa Traian”) este şi el asemănător cu ritul zeului soarelui, Mithra; acel soare de care depind semănaturile şi recoltele şi care, dacă n-ar fi invocat, ar face că rodul pământului să fie slab.
Deşi de dată mult mai recentă, obiceiul împodobirii bradului a generat şi el superstiţii: se spune că, dacă bradul ia foc de la o lumânare, prevesteşte nenoroc pentru întregul an.
Umblatul cu Steaua este mai apropiat de ritualul creştin; el vorbeşte despre steaua care-a răsărit la Naşterea lui Iisus, despre Bethleem (la români Viflaim sau Viflaeem) şi despre păstorii din preajma ieslei. Alt obicei popular românesc, Irozii sau Vicleiul, păstrează urme ale sărbătorii Kalendae Januarii. Regăsim în el diverse personaje: ca şi la romani – soldatul sau militarul, măştile, dar şi pe Irod, Pruncul Sfânt şi Magii (trei Crai de la Răsărit). De Anul Nou sunt cunoscute vrăjile, descântecele, farmecele şi ritualurile magice de ghicire a viitorului şi urările pentru anul care începe, ca şi la sărbătoarea zeului Ianus. Cele mai cunoscute superstiţii sunt deja celebrele „punţi” puse fetelor nemăritate, dar şi masa din prima zi a anului cel nou, masa Sf. Vasile cu cele patru colţuri marcate sub acoperământ cu: un ban, un cărbune, o oglindă şi o bucată de mămăligă. Tinerii intră şi-şi aleg câte un colţ; se crede că dacă alege banul – va fi bogat, mămăliga – va avea belşug, oglinda – va fi frumos şi sănătos, dacă alege colţul cu cărbunele – va fi urât şi rău. Tot la Anul Nou se tăie o ceapă în 12 părţi, se sărează şi se pune pe o farfurioară. Se crede că fiecare felie de ceapă arata cum va fi luna respectivă a anului care începe: ploioasă sau secetoasa. La ziua întâi de Ianuarie copiii merg cu Sorcova, dar acest obicei este foarte… tânăr. Şi totuşi, superstiţia spune că cine rămâne nesorcovit – tot anul va fi nenorocos şi bolnăvicios.
REDACŢIA
