În prima jumătate a secolului trecut, când s-a născut cel ce scrie aceste rânduri, oraşele erau mici târguri, iar satele erau mari şi înfloritoare. Sătenii au fost (şi sunt, atâţia câţi au mai rămas) mari păstrători de datini, obiceiuri, superstiţii. De multe ori, hotarele dintre acestea erau atât de întrepătrunse, încât ele se confundau. Satul! Acesta a fost vatra naţiei; bogăţia folclorului (acum pierdută, sau – în orice caz – sărăcită) acolo era conservată cu grijă.Respectul pentru tradiţie era de necontestat, iar superstiţia era urmată cu sfinţenie, căci bunul-simţ recunoscut al ţăranului român urma neclintit dictonul “crede şi nu cerceta”. Ei credeau în superstiţie având zestrea milenară de exemple care demonstrau că: da, e bine să ţii cont de ea! Astfel, în majoritatea lor, nunţile, chiar ale orăşenilor cu rădăcini acolo, se ţineau la sate, unde exista siguranţă că odată, cândva, vei putea spune că “a fost o nuntă ca-n poveşti, care-a ţinut trei zile şi trei nopţi”. De ce “ca-n poveşti”?
Pentru că fiecare obicei, superstiţie legate de nunţi, erau păstrate cu sfinţenie din povestirile celor bătrâni şi nicidecum din scrieri, ele fiind transmise oral din generatie-n generaţie. Astăzi, vremurile s-au schimbat: oraşele s-au dezvoltat, mărindu-şi numărul de locuitori cu cei veniţi de la sate şi urmaşii lor. În timpul ăsta satul trage să moară.
Dar să vorbim despre nunţi, obiceiuri şi superstiţii legate de acest eveniment unic în viaţa oamenilor; pentru că aşa era odinioară nunta: UNICĂ, spre deosebire de vremurile de azi când şi-a pierdut frumosul caracter de unicitate, devenind “ceva” repetabil. O să ajungă tot atât de comună ca spălatul pe dinţi (şi acesta nici măcar nu este cel mai bun exemplu!). Ce să mai vorbim despre obiceiul purtatului pe uliţa satului a zestrei miresei? Rar de tot se mai pomeneşte asta acum.Prea sunt egale fetele cu băieţii, prea sunt pauperi părinţii copiilor. Uneori, rar, vine vorba despre educaţia celor care se unesc, cea mai importantă problemă fiind inegalitatea de studii!
De curând am asistat la o nuntă de la începutul ei şi până la sfârşit. Trebuie spus că nunta avea loc în Capitală. Observaţiile asupra obiceiurilor şi superstiţiilor care au guvernat întreaga ceremonie, incluzând “masa şi dansul” m-au încântat prin asemănarea izbitoare cu cele din secolul trecut de la sate, văzând în acestea oglinda celor practicate în trecut, cu mici variaţii, datorate progresului tehnic, dar şi schimbării mentalităţilor. De notat că respectiva nunta a fost organizată, planificată de la început şi până la sfârşit de către cei doi tineri miri.Sigur, străjuiţi de cei bătrâni, de la care aceştia s-au “inspirat”. Şi este foarte bine că se petrece astfel.
Obiceiuri noi sau vechi superstiţii?
Nunta a început de dimineaţă, când toţi nuntaşii s-au strâns în fata Primăriei aşteptând ora planificată pentru cununia civilă. După efectuarea formalităţilor civile, alaiul s-a împărţit în două: fetele şi femeile, împreună cu mireasa au mers la casa acesteia; tinerii şi bărbaţii au plecat cu mirele la casa lui. La fiecare dintre aceste locuinţe erau întinse mese cu mâncare şi băutură, iar formaţia muzicală (unde sunt tarafurile de-alta dată?) împărţită în două, a cântat neîntrerupt. Concomitent, în cele două locaţii se desfăşoară – în prima locaţie – ceremonialul îmbrăcării miresei, căreia naşa îi pune voalul în acordurile cântecului “Ia-ţi mireasă ziua bună/De la tată, de la mumă/De la fraţi, de la surori/De la câmpia cu flori”, melodie care face să curgă râuri de lacrimi şi simbolizează părăsirea căminului părintesc al fetei pentru propria-i casă şi familie. În cea de a doua locaţie, se desfăşoară “bărbieritul” mirelui, făcut de cel mai bun prieten, gest simbolic de primenire în vederea unei vieţi noi; în tot acest timp, mirele ţine talpa pe un ban semn că el va fi de-acum “stâlpul” noii familii. Spunem că bărbieritul este simbolic deoarece astăzi el se face, spre marele haz al bărbaţilor prezenţi, cu un mare cuţit de bucătărie. Cu muzica după el, mirele însoţit de alaiul sau de bărbaţi se îndreaptă spre casa miresei, unde formaţia se reuneşte şi se încing hore (Da! Hore! În faţa blocului!).În ăst timp mireasa e aşezată pe-un scaun în mijloc, iar naşii rup turta miresei deasupra capului ei, împărţind bucăţi din turtă celor din jur pentru a le purta noroc.
Ceva nou, ceva vechi…
Pe vremuri există tradiţia (sau superstiţia?) ca mireasa să poarte asupra ei o monedă de argint pentru a avea noroc şi belşug; o veche bijuterie de familie ca simbol al legăturii de familie; ceva împrumutat ca să aibă parte de sprijinul celor apropiaţi şi ceva albastru ca simbol al fidelităţii; astăzi obiceiul s-a simplificat. Mireasa trebuie să poarte: ceva nou, ceva vechi, ceva împrumutat şi ceva albastru. Şi, fiindcă moravurile nu mai sunt ce-au fost, “ceva albastru” este astăzi o jartieră albastră. Se pleacă apoi la biserică, unde (începând cu logodna şi abia apoi unirea propriu-zisă) totul se petrece conform canoanelor neschimbate de-a lungul timpului. De unde, întregul alai de nuntaşi se îndreaptă către locul unde va fi “masa şi dansul”.
Joc şi voie-bună…
Odată ajunşi, cei care dau “tonul” distracţiei sunt chiar mirii, care deschid dansul împreună, apoi mireasa dansează cu socrul mare iar mirele cu soacra mică. Petrecerea continuă şi, pentru că şi orchestra trebuie să se odihnească, felurile ospăţului se aduc în aceste pauze. Am văzut aici şi înclin să cred, după plăcerea dansatorilor, ca şi la alte nunţi e la fel, celebra “Braşoveanca” jucată cu entuziasm de perechi dispuse în şir, în frunte cu mirele şi mireasa, apoi tinerii, apoi maturii, apoi bătrânii şi chiar copii. Impresionant acest alai de nuntaşi, dar şi ritmul crescendo al melodiei, care a făcut ca, într-un târziu, perechile în vârstă să cedeze, iar când ritmul a devenit îndrăcit, cei din urmă să rămână mirii, ca semn al stabilităţii “până la capăt”. Au urmat dansuri ale felelor cu mireasa şi ale mirelui cu băieţii.
Cum furi mireasa? Buchetul miresei şi altele…
Obiceiul furatului miresei, relativ nou, se produce spre miezul nopţii şi urmează negocieri strânse pentru răscumpărarea ei. Mai nou, în Capitală, miresele furate sunt duse la Arcul de Triumf şi, în sezonul nunţilor, după postul Adormirii Maicii Domnului, se pot regăsi acolo, uneori 3-4 mirese! Sigur, telefonul mobil joacă un rol esenţial. Dar totdeauna prietenii mirelui cad la înţelegere cu acesta şi-i aduc aleasa pentru ca nunta să continue. De obicei, sub euforia momentului, nuntaşii cer răscumpărarea în whiskey, dar au fost şi cazuri când s-a cerut o tigaie nouă şi-o kilă de mălai! Săracul mire, de unde să le ia la miezul nopţii. Şi totuşi, s-a descurcat şi nunta a mers înainte.Vremurile se schimbă şi odată cu ele şi obiceiurile. Doar superstiţiile rămân…
Spre dimineaţă urmează aducerea tortului miresei, acum cu mult fast, cu flori, confetti şi artificii; apoi tăierea lui de către miri, iar prima îmbucătură şi-o oferă reciproc cei doi ca semn al pornirii în viaţa împreună, uniţi pe veci. Ce să mai spunem? Urmează momentul când mireasa îşi aruncă buchetul, iar fetele necăsătorite (acum nu se mai spune “fetele mari” din motive lesne de înţeles!) aşteaptă cu nerăbdare să-l prindă, deoarece se spune că cea care-l prinde se va mărita prima. Cavalerii au şi ei momentul lor. Acest obicei este unul împrumutat, pentru că în secolul trecut ar fi fost de neimaginat ca mirele să scoată jartiera de pe piciorul miresei cu dinţii! Iar când a dobândit acest “trofeu” mirele îl aruncă spre grupul de cavaleri, iar cel care o prinde va fi primul la altar în viitor. Către sfârşit, naşa dă jos voalul miresei, punându-i un batic – semn că a trecut în rândul femeilor de casă, iar voalul revine fetei care a prins buchetul miresei.
Cum se schimbă vremurile…
Credeţi că asta-i tot? Sunteţi curioşi? Ei bine, “pe vremea mea” era obiceiul ca dirijorul tarafului să “strige darul”, asta însemnând că anunţă ce sau cât a contribuit fiecare nuntaş la bunăstarea noii familii. Astăzi, obiceiul este diferit; la nunta de care vă spun, cei care au dorit au strecurat discret mirilor câte un plic (cu bani, bineînţeles!). Dar mai sunt şi alte obiceiuri: o urnă pentru plicuri, sau naşul strânge “darul”. Aud că în familiile bogătaşilor (că avem şi de-ăştia!) se întâmplă ca “darul” să fie donat în scopuri de binefacere. E drept că până acum am auzit doar de un singur caz!
Dimineaţa, nunta se “sparge”, toţi merg la casele lor, dar după un somn bun, nuntaşii se reunesc, de obicei la casa mirelui şi petrecerea continuă şi a doua zi. A treia zi e rândul cuscrilor să petreacă împreună “de focul copiilor” care i-au părăsit. Şi-aşa, nunta a ţinut trei zile şi trei nopţi.
A fost o nuntă ca-n poveşti…
REDACŢIA
