Superstiţii în Săptămâna Mare – 22-28 Aprilie 2019

În această săptămână, numită şi Săptămâna Patimilor, lucrul încetează începând de Joi. În Joia Mare superstiţia spune că, cine doarme în această zi, va fi leneş tot anul; în special femeile vor fi vrăjite de Joimăriţa şi condamnate a fi leneşe. Se spune că morţii vin în această zi la vechile locuinţe, unde stau până în Sâmbăta dinaintea Rusaliilor; pe vremuri această zi era aceea în care se termina de tors cânepa. Acum se fac focuri rituale pentru încălzirea morţilor, de obicei în mijlocul curţilor gospodăriei. Se spune că după această zi nu mai este bine să se mănânce urzici, deoarece în Joia Mare are loc „nunta urzicilor”, când ele înfloresc şi nu mai sunt bune de mâncat.
În Vinerea Seacă trebuie să se ţină post sever, post negru, fără mâncare sau băutură (apă sau vin); se spune că cine ţine acest post va fi ajutat de Dumnezeu să scape de boli, să le meargă bine tot anul, să fie feriţi de nevoi şi de necazuri. Există superstiţia că postul negru din această zi te fereşte de dureri de cap tot anul şi, de asemenea, că vei şti cu trei zile înainte când o să mori. Se spune că dacă în Vinerea Mare plouă, anul va fi roditor. În Duminica Paştilor, cine nu merge la biserică va suferi de „lingoare” tot anul. Despre cei ce se nasc în ziua de Paşti, când se trag clopotele, se spune că vor fi norocoşi toată viaţa. Cine moare în ziua de Paşti, va căpăta iertarea păcatelor şi va merge în Rai.

*Poţi citi mai multe despre Săptămâna Patimilor – Tradiţii şi obiceiuri – click aici

REDACŢIA

Tradiţii, obiceiuri şi superstiţii de Paşti – 28 Aprilie 2019

Origini – Paştile

Paştele – chiar dacă nu sub forma pe care o cunoaştem astăzi – a fost sărbătorit cam din anul 1400 i.Chr. Mai târziu au fost sărbătorile lui Ianus, când apar şi ouăle roşii.Denumirea acestei sărbători vine de la ebraicul “pesah” care înseamnă “trecere”. În Vulgata acesta a fost tradus prin expresia “transitus Domini” – trecerea Domnului, devenită în engleză iacobina “passover”, la catolici fiind “passione” adică suferinţa, din grecescul “pascho”- sufăr, “paschei”- suferă; în germană este “der Ostern”. Oricum, denumirea de Paşti a rămas şi este foarte veche.
În ceea ce priveşte ouăle vopsite, există numeroase legende, dintre care cea mai cunoscută este cea care spune că Maica Domnului avea un coş cu ouă pe care l-a pus la poalele Crucii Răstignirii lui Iisus Christos, iar sângele Domnului a curs pe ouăle albe şi le-a roşit. O altă frumoasă legenda spune că vestea Învierii n-a fost crezută şi se discută mult în pieţele publice. O femeie credincioasă, care precupeţea un coş cu ouă, a rostit amărâtă: “Nu credeţi voi?! Veţi crede când se vor roşi ouăle acestea!” Şi… ouăle s-au roşit!

Tradiţii

Sărbătoarea Sfintelor Paşti, rămâne, alături de cea a Naşterii Mântuitorului, una dintre cele mai importante sărbători creştine a românilor dar şi a altor popoare. Credinţa creştină spune că oul este mormântul purtător de viaţă, prefigurând Învierea din morţi a lui Iisus Christos. De ouăle vopsite de Paşti se leagă o mulţime de obiceiuri şi superstiţii despre care vom vorbi mai jos. Ouăle se vopsesc în Joia Mare; tot atunci se pregăteşte pasca, prăjitura pascală, în formă rotundă pentru că se spune că aşa au fost scutecele lui Iisus – rotunde. De obicei, se mănâncă miel, sub diferite forme şi acesta îl reprezintă pe Iisus Christos – Mielul jertfit. În noaptea Învierii, oamenii merg la biserică “să ia lumină”. Lumânarea-lumina fiind simbolul Învierii, Lumina lui Christos.Dacă mulţi vopseau numai ouă roşii, astăzi ele se vopsesc în mai multe culori. Acest obicei diferă de la popor la popor : în Olanda se vopsesc verzi, în Germania sunt colorate divers, iar în Marea Britanie au apărut ouăle de ciocolată, care s-au răspândit repede peste tot. În unele ţări există obiceiul ca ouăle să fie ascunse în iarbă şi copiii trebuie să le caute acolo. De vreo doi ani acest obicei a început să fie practicat şi la noi. Sunt multe tradiţii şi obiceiuri de Paşti, printre care şi obiceiul ca cei care sunt pe drum în această perioadă şi nu au de unde să ia anafura, să mănânce muguri de salcie sau de măr. Un alt obicei, mult mai nou este Iepuraşul de Paşti. În antichitate era considerat simbolul fertilităţii, existând credinţa că lumea se naşte dintr-un ou imens. În timpurile noastre a apărut ca simbol al primăverii care renaşte natura şi a devenit un obicei ca de Paşti să fie făcuţi Iepuraşi pascali din turtă dulce sau ciocolată. Şi la noi obiceiul există şi face bucuria copiilor pentru că iepuraşul le aduce daruri.

Superstiţii de Paşti

Încă din Duminica Floriilor şi continuând cu Săptămâna Mare, vom întâlni numeroase tradiţii, obiceiuri, dar şi superstiţii. Se spune că ducând acasă ramuri de salcie sfinţită în Duminica Intrării în Ierusalim şi punându-le pe tocul uşii, ferim casa de duhuri rele.Mergând mai departe, cele mai importante zile ale Săptămânii Patimilor sunt Joia Mare şi Vinerea Seacă urmate de noaptea Învierii. Dacă în primele zile ale săptămânii se face curăţenia casei şi gospodăriei, în Joia Mare, zisă şi Joia Neagră, superstiţia spune că nu e bine să dormi în această zi pentru că vei fi leneş şi netrebnic tot anul. În unele zone ale ţării, în special la sate, torsul, ţesutul, spălatul rufelor, sunt de rău augur. Ele trebuie făcute până în Joia Mare, pentru că altfel, un personaj mitologic feminin – Joimăriţa – pedepseşte fetele şi femeile care fac astfel de treburi în acea zi. În Joia Mare femeile pot “umple borşul”, despre care se spune că nu se strică tot anul. În aceeaşi zi se vopsesc ouăle roşii. O altă zi foarte importantă este Vinerea Mare, Vinerea Seacă sau Vinerea Neagră a Prohodului. În această zi trebuie să se ţină post negru; nu se coase, nu se toarce, nu se face pâine pentru că superstiţia spune că cine face asta, va orbi. Dacă pui borş în Vinerea Mare, vine necuratul, se scaldă-n el şi ţi-l strică. Nu e bine să se semene nimic în Vinerea Mare, pentru că tot ce pui în pământ în Vinerea Seacă, se usucă sau e fără rod. Lumânarea cu care s-a luat Lumina de la biserică în noaptea Învierii, trebuie să fie păstrată. Superstiţia spune că în tot timpul anului, ea poate fi aprinsă în caz de furtună, calamitate sau necaz mare. Este bună şi în caz de boală. În fine, se spune că nu e bine să dai de pomană ouă încondeiate că nu le primeşte Dumnezeu. Despre cei care ciocnesc ouăle de Paşti, se spune că se vor întâlni pe lumea cealaltă. Cel ce sparge oul are dreptul să-l ia; dacă celălalt refuză să i-l dea, acesta îl va mânca stricat pe lumea cealaltă.

Alte superstiţii de Paşti

În Bucovina – şi numai acolo – fetele spală limba clopotului cu apă neîncepută şi tot cu ea se spală în dimineaţa de Paşti; astfel spune o superstiţie că vor fi frumoase tot anul şi curtate de flăcăi. Tot de Paşti, flăcăii îşi aleg un “staroste-crai”, care le judecă greşelile făcute de-a lungul anului. Cei vinovaţi sunt purtaţi în jurul bisericii şi bătuţi cu vergi. În Călăraşi, oamenii aduc cocoşi la Înviere: cel al cărui cocoş cantă primul în această noapte, va fi norocos tot anul; apoi cocoşii sunt daţi de pomană nevoiaşilor, pentru pomenirea morţilor. Se spune că, dacă în ziua de Paşti, primul care-ţi trece pragul este un bărbat, tot anul îţi va merge bine. Un alt obicei este cel al spălatului cu apă neîncepută în care s-a pus un ou roşu pentru a fi mereu sănătos şi rumen în obraji, un fir de iarbă verde pentru belşug în gospodărie şi un bănuţ de argint pentru spor în casă. În Transilvania este răspândit obiceiul “udatului”. Iniţial era făcut cu apă pentru trezirea-Inviere de Paşti; mai apoi el s-a transformat în udatul cu parfum şi se practică în zona respectivă în special de tineri.
Şi nu uitaţi: sfinţirea coşului pascal va aduce belşug, sănătate şi o inimă plină de dragoste

*Alte Superstitii de Pasti – click aici

REDACŢIA

Săptămâna Luminată – 29 Aprilie – 5 Mai 2019

Prima săptămână după Duminica Paştelui este denumită Săptămâna Luminată. În popor există credinţa că odată cu Învierea Domnului nostru Iisus Christos se deschide raiul pentru cei ţinuţi în iad, de la Adam şi până la venirea Mântuitorului şi rămâne deschis de la Înviere până la Duminica Tomei. După o veche datină, în biserici se scoate uşa din mijloc a altarului, care e pusă deoparte şi stă aşa toată Săptămâna Paştelui sau Săptămâna Luminată. În această săptămână nu se fac nunţi, iar zilele ei se petrec conform datinii, tradiţiei şi obiceiului, astfel:
În Lunea Alba, în unele locuri există obiceiul udatului şi al umblatului cu pasca pentru vestirea Învierii, la rude, neamuri, părinţi, naşii, în familia lărgită. Cine moare în Lunea Alba ajunge-n Rai, nejudecat.
În Marţea Alba, femeile slobozesc Păresimile, adică citirea pomelnicului în timpul postului şi fac pomeni pentru vii şi morţi. În această zi nu se lucrează.
Miercurea după Paşti, zisă Sf.Mercurie, bărbaţii pot lucra la câmp; femeile însă ţin această zi pentru a nu se îmbolnăvi de picioare, „de dânsele”. Ele mai spun că nu e bine a lucra, altfel e rău de pureci. Acum este ziua când se ţine „nunta şoarecilor”; cine nu ţine această zi, acestuia şoarecii îi vor roade grânele, hainele şi bucaţele. Ca obicei, este paparuga sau dodoloiul: se merge la pădure după flori şi buciumei (beţe de alun); se aduc acasă nouă buciumei uscaţi.
Ziua de Joi mai este numită „Joia verde”, „Joia rea” sau „Joile Domneşti”, acestea fiind zilele de Joi de după Paşti şi până la Duminica Mare a Rusaliilor. Această zi este ţinută mai cu seamă de femei, pentru ca grindina să nu strice holdele, să nu cheme seceta, pentru boli, şi pentru rodul pomilor. Sunt multe obiceiuri legate de ziua aceasta din Săptămâna Luminată: se dă de pomană peşte, se pomenesc morţii, se pune foc sub pomi contra omizilor; în zori se face focul cu cei nouă buciumei pentru a încălzi sufletele morţilor. Are loc Slobozitul Păresimilor, slobozitul ritual al apei pentru morţi, o fată sau băiat, după cum e decedatul femeie sau bărbat, cară 44 găleţi cu apă, apoi se pun două lumânări încrucişate, se aprind la toate patru capetele se pun pe o troacă şi se slobozesc în fântână, pentru apa morţilor.
În ziua de Vineri, zisă Fântâniţa sau Vinerea Scumpă, se sărbătoreşte Izvorul Tămăduirii, un praznic ce datează din a doua jumătate a primului mileniu creştin. După Sfânta Liturghie, în toate bisericile se face o sfinţire a apei, zisa „agheasmă mică” (spre deosebire de „agheasma mare” a Bobotezei), după o rânduială adecvată Săptămânii Luminate. După Vinerea Scumpă se da dezlegare la ploi.
Prima Duminică după Paşti, numită Duminică Tomei sau Paştile Mici sau Druştele, este o sărbătoare consacrată morţilor; acum se fac pomeniri pentru cei înecaţi.

*Material făcut în colaborare cu Revista de Rugăciuni www.rugaciuni.ro

Alexiile – 17 Martie – Legenda…

Poporul român numeşte ziua de 17 Martie a fiecărui an – Alexiile. În această zi este pomenit cuviosul Alexie, zis „omul lui Dumnezeu”; românii îi mai spun şi „Alexie cel Cald”. Legenda spune că era fiu de împărat, cununat cu forţa de tatăl său; Alexie, după cununie, a plecat în pribegie şi apoi s-a călugărit. Murind egumenul acelei mănăstiri, călugării au vrut să-l aleagă pe Alexie, pentru credinţa lui, dar acesta s-a împotrivit. La stăruinţele lor, el a lepădat straiul călugăresc, s-a întors la curtea tatălui său, neştiut, unde a trăit într-o colibă, nerecunoscut de nimeni şi a murit tot aşa, doar că ţinea în mână o scrisoare în care era dezvăluit cine era el. Alexie a dus o viaţă simplă, cuvioasa şi plină de pioşenie, de aceea i s-a spus „omul lui Dumnezeu”. Se spune că de atunci, preotul întreabă la cununie de trei ori pe miri, dacă vor să se cunune, ca să nu fie cununaţi cu forţa, ca Alexie.

Superstiţiile Alexiilor

Spuneam că lui Alexie i se spunea şi „cel Cald”; el a fost denumit astfel deoarece se crede că el dezgheaţă pământul, aduce căldura şi vremea bună. Se spune că în ziua de Alexii peştii „bat” apa pentru prima dată şi că pescarii trebuie să înghită un mic peştişor viu şi să postească toată ziua ca să aibă noroc la pescuit. Aceasta este şi ziua în care broaştele cântă pentru prima oară; dacă ele canta prima oară în această zi, superstiţia spune ca primăvara va fi frumoasă, călduroasă, însorită, fără ninsoare şi frig. Dacă gazele şi rozătoarele ies înainte de Alexii sau dacă broaştele cântă înainte de această zi, se spune că va mai fi îngheţ şi frig în primăvara respectivă. O altă superstiţie legată de vreme: în ziua de Alexii, copiii prindeau cu un ac într-un păr, un cărăbuş. Dacă acesta rezista până dimineaţă, anul care urmă ar fi fost un an prost, cu vreme capricioasă şi neprielnica pentru recolta. Dacă murea, însemna că anul va avea vreme bună pentru recoltă.

REDACŢIA

Moşii sau Mucenicii – Superstiţiile zilei de 9 Martie

Această zi de pomenire a celor 40 de Mucenici din Sevastia se sărbătoreşte întotdeauna pe 9 Martie. Cei 40 au fost soldaţii creştini sacrificaţi de către împăratul roman păgân Licinius, primind cununa martiriului ca vrednici apărători ai dreptei credinţe. Este o sărbătoare religioasă ortodoxă, care s-a suprapus peste tradiţia păgână a „Moşilor”, despre care se spune că alungă zilele de Babe şi aduc vremea bună. 9 Martie este ziua în care primăvara îşi intra în drepturi. Este obiceiul ca în această zi să se facă „mucenici” sau „sfinţişori”, pe care românii le fac şi le dau spre pomenire în ziua Sfinţilor Mucenici, de Moşi; aceştia sunt aluaturi coapte sau fierte, cu nucă şi miere.

Superstiţii de 9 Martie

Se spune că Moşii-Sfinţii bat cu bâtele în pământ să gonească îngheţul, să vină căldura, dând drumul primăverii. Se spune că dacă plouă în ziua de Mucenici, sigur va ploua şi de Paşti. Se crede că în această zi vin berzele aducătoare de noroc şi de… copii. Se spune că dacă tună pe 9 Martie, vara va fi roditoare, iar dacă tună înainte de această zi, în Săptămâna Alba, vara va fi seacă. Superstiţia mai spune că apa de ploaie căzută acum, de Moşi, este bună pentru dureri de cap şi pentru ochi. Tot în această zi, se mai spune că cei care au livada sau vie, trebuie să bea 40 de paharele cu vin sau ţuica şi să verse câteva picături pe vie sau pomi pentru ca plantelor să le meargă bine tot anul şi roadele să fie bogate. Cu timpul, s-a pierdut semnificaţia benefică pentru vie sau livadă, păstrându-se doar superstiţia celor 40 de pahare care, se spune, te fac rumen şi sănătos tot anul. Astfel, în ziua de Mucenici, pe 9 Martie, în locurile unde superstiţia s-a păstrat şi se practică, rar întâlneşti un bărbat treaz în această zi. Uneori şi femei…

*Citeşte şi despre Legenda fără sfârşit Dochia, Babele şi Moşii (1 – 9 Martie) – aici

REDACŢIA

Legenda fără sfârşit – Dochia, Babele şi Moşii – 1 – 9 Martie

Nesecatul izvor de datini şi obiceiuri româneşti ne-a lăsat moştenire legenda fără sfârşit a Babei Dochia. Spun „fără sfârşit” deoarece ea se repetă în fiecare an şi aşa va fi, probabil, până cine-ştie când…
Superstiţia spune că în perioada 1 – 9 Martie românii îşi aleg câte o zi din săptămână, de regulă ziua în care s-au născut, Luni sau Joi sau altă zi, şi că, după cum va fi ziua: noroasă, însorită, geroasă, ploioasă, caldă, aşa va fi tot anul celui ce şi-a ales ziua respectivă. Aceste zile sunt aşa-zisele BABE.
Legenda spune că Dochia avea o turmă de oi dată în grijă unor flăcăi. La sfârşitul lui Februarie, aceştia rătăceau pe munte oile, iar Dochia, furioasă, îi pedepsea şi pleca, pe un ger cumplit, îmbrăcată cu 9 cojoace, să-şi caute oile pe munte. A mers ce-a mers şi în prima zi a lepădat un cojoc fiindcă se încălzise şi oile tot nu le găsise. În a 2-a zi vremea s-a îndreptat şi Baba Dochia a mai lepădat un cojoc şi a blestemat zeii care tot schimbau vremea. În a 3-a zi la fel. Şi aşa până-ntr-a 9-a când lepădase toate cojoacele din cauza vremii frumoase, îşi găsise oile şi voia să coboare în sat. Dar Martie, supărat de blestemele Dochiei, a luat cu împrumut de la frate-său Februarie, un ger napraznic pe care l-a abătut asupra Dochiei cea fără de cojoace, îngheţând-o de vie. Alte legende spun că a fost prefăcută în stână de piatră; chiar munţii noştrii Bucegi poartă o astfel de piatră numită BABELE.
Oricum, Dochia şi-a găsit sfârşitul în ziua a 9-a a lui Martie. Mare bucurie jos în sat, unde flăcăii tocmiţi şi pedepsiţi de ea, au încins un „priveghi” straşnic, stropit cu câte 40 de pahare cu vin. Astfel, în 9 Martie de MOŞI, a rămas obiceiul ca bărbaţii să bea 40 de pahare; se mai spune că sunt 40 de pahare pentru 40 de Mucenici; şi obiceiul să se facă zişii „mucenici”: colaci unşi cu miere şi nucă în Moldova, opturi din cocă fierte cu nucă în alte zone, acestea toate pentru pomenire. Oricum, nu sunt singurele lucruri care se întâmplă la 9 Martie; la sate sunt aprinse focuri ritualice de purificare, cenuşa fiind împrăştiată pe câmp pentru roade bogate sau în jurul caselor spre a le feri de rele. În mediul urban acest obicei nu se mai păstrează, dar, de MOŞI, încă se spune că dacă bărbaţii beau 40 de pahare, o să le meargă bine, iar femeile încă mai fac şi la oraş „mucenici”. Cum vine după 8 Martie – ziua femeilor – e bine că au şi bărbaţii o zi a lor, chiar dacă e numită „de MOŞI”.
Dar tot nu credem să le facă bine 40 de pahare…

*Citeşte mai multe despre „Moşii sau Mucenicii – 9 martie” – aici
*Dar şi despre „Cele 7 zile şi secretele acestora” – aici

REDACŢIA

Superstiţii şi obiceiuri în luna MARTIE (Mărţişor)

Luna Martie are mai multe denumiri populare; sătenii îi mai spun Germănar (încolţitor), Mărţişor sau Făurel. Această lună de început de primăvara a născut multe superstiţii, mai ales despre vreme, care acum este extrem de capricioasă şi, cu toate astea, este şi foarte bună prevestitoare. Astfel, se zice că dacă luna Martie-i vântoasă, luna Mai va fi frumoasă sau că tunetele în Martie arată un an mănos. Dacă în Mărţişor nu poţi semăna ovăzul de ploi multe, nici toamna nu vei putea semăna grâul de ploi multe sau dacă va cânta cucul în Martie, anul va fi bogat. Altă superstiţie spune că dacă Martie-i cu rouă, după Paşti mult plouă. În lună Martie se culeg primele flori de primăvară bune de leac, dar mai ales se fac pregătiri pentru ritualurile de magie de peste an: se culege urzică, cea dintâi buruiană care te scapă de boala şi iarbă-mare, iar şarpele prins în Martie este descântător şi fermecător; prelucrat cu „ştiinţa” babelor, el îţi poate spune cum o cheamă pe fiecare buruiană sau este bun ca leac în dragoste. Mai există superstiţia că cine are „gutunar” (răceală, guturai) în luna lui Martie, va fi sănătos peste an.

Între Mărţişor şi Mucenici

Între 1 şi 9 Martie există câteva obiceiuri care au născut superstiţii; Martie începe cu sărbătoarea Mărţişorului, pe 1 Martie, eveniment cunoscut doar în arealul balcanic, în mod special în ţara noastră şi la vecinii bulgari. Despre acest obicei puteţi citi în detaliu „De unde vine Mărţişorul” – aici. Să mai spunem că mărţişorul este mai mult o superstiţie care a devenit obicei. Pe 1 Martie oamenii îşi aleg câte o zi din aşa-zisele Zilele Babelor, care le arătă cum va fi viaţa lor în acel an, luminoasă, noroasă sau posomorâtă.
Zilele Babelor sunt de regulă în număr de şapte, dar în unele locuri funcţia oraculară se întinde până la ziua de 9 a lunii, iar în alte regiuni până în ziua de 12 Martie după cele 12 luni ale anului, fapt ce conferea funcţiei oraculare o mai mare greutate. Baba Dochia, o personalitate complexă în folclorul popular românesc, are propria poveste, pe care o puteţi citi în „Legenda fără sfârşit: Dochia, Babele şi Moşii” – aici. Superstiţia spune că dacă vremea este rea în aceste zile ale Babelor, înseamnă că Baba Dochia îşi scutură cojoacele. La 9 Martie există obiceiul Mucenicilor; de unde vine acesta? În „Vieţile sfinţilor” se vorbeşte despre cei 40 de mucenici din Sevastia, care au pătimit pentru credinţa lor în Christos. Poporul român pomeneşte pe aceşti mucenici, uneori numiţi „măcinici”, în diverse moduri: se dau de pomană 40 de pahare de vin sau rachiu, colaci sau alte de-ale gurii, dar mai sunt şi multe superstiţii legate de această zi. Ziua de 9 Martie este numită şi Ziua Şarpelui, zi care înseamnă şi activizarea practicilor vrăjitoreşti; ea mai este numită în popor Drăgostitele. În această zi, toţi oamenii care n-au nume de sfânt îşi serbează ziua. Superstiţia spune că cine lucrează în această zi, va muri de veninul şarpelui; sau că cine nu ţine această sărbătoare zace patruzeci de zile. Există superstiţia că planta numită iarba-mare face minuni contra muşcăturilor de şarpe: femeile sapă această plantă, afumă curtea, grajdurile, casa şi copii pentru a le feri de şarpe şi de fulger. Împotriva înecului, superstiţia spune că e bine să mănânci 40 de chitici (peştişori) în ziua de mucenici. Se spune că după trecrea celor 12 zile ale Babei Dochia începe primăvara.

Între Mucenici şi Blagovestenie

Între 10 şi 25 Martie sunt câteva obiceiuri însoţite de superstiţiile legate de acestea. Astfel, Alexiile pe 17 Martie, este momentul renaşterii vieţuitoarelor mărunte ale pământului, închise ritual la Ziua Crucii pe 14 Septembrie. Există superstiţia de a lega în ajunul Alexiilor foarfecele din casă cu o sfoară, pentru a lega botul jivinelor care atacă vitele. Fiind considerată şi Ziua Peştelui, căci atunci ies peştii din apele subterane, pescarii o sărbătoresc pentru a avea noroc la pescuit. Se spune că dacă mânaci un peştişor viu de Alexii, vei avea recoltă bogată la pescuit. La echinocţiul de primăvară, cu date variabile de la an la an (20 sau 21 Martie, în funcţie de an), fetele pun grâu în blide cu apă, invocând ploile şi fertilitatea; superstiţia spune că aşa cum va creşte grâul verde şi sănătos, vor fi şi fetele şi holdele.
La 25 Martie este sărbătoarea numită Blagovesteniile, Buna Vestire, dar şi Ziua Cucului. Obiceiul cel mai răspândit este acela de a face un foc mare lângă care se pun pâine, sare şi apă, ca să se încălzească îngerii, să mănânce şi să bea. Pâinea şi sarea se dau apoi de pomană. În această zi nimeni nu trebuie să caute gâlceava, că e de rău; să nu pui mâna pe ouă şi să nu pui cloşte, căci ies puii strâmbi şi urâţi. Există superstiţia că aşa cum va fi vremea în ziua de Blagovestenie, aşa va fi şi de Paşti, iar dacă în această zi este frunza verde în natură, va fi un an cu belşug. Pentru mai mult despre această zi, citiţi aici.

REDACŢIA

Dragobete iubit de fete – 24 Februarie

“Dragobetele saruta toate fetele!”
— numit si “Logodnicul pasarilor”

Dragobete este numit Cupidonul romanesc. Considerat corespondentul autohton al lui Eros, Dragobete – fiul Dochiei, aratos si iubaret – este sarbatorit la sate pe data de 24 februarie. Patronul indragostitilor din Romania mai este numit si “Cap de Primavara” deoarece la aceasta data incepeau lucrarile agricole la sate. Legenda spune ca la inceputul primaverii, cand se trezeste natura, Dragobete oficia in cer nuntile pasarilor si animalelor, de unde si porecla ce i-a fost data: “Logodnicul pasarilor”.

Dupa modelul nuntilor de primavara facute de Dragobete in aceasta perioada, obiceiul s-a extins si la oameni. Si nici nu e de mirare, deoarece tinerii nu puteau sa piarda un moment atat de potrivit pentru jocurile dragostei. Astfel, la 24 februarie, traditia ii aduce pe tineri impreuna si – precum pasarile – ei se “logodesc” in aceasta zi pentru a petrece impreuna. Uneori aceste logodne simbolice se transformau in cupluri fericite, care traiau pana la adanci batraneti. Dupa “logodna” de Dragobete, ziua continua si se incheie cu petreceri, veselie, lautari si mese imbelsugate. Beneficiari sunt tinerii indragostiti, care-l sarbatoresc astfel pe patronul lor – Dragobete. Astazi obiceiul mai este pastrat la sate, cei din mediul urban sarbatorindu-l pe Sf.Valentin, care de fapt este o sarbatoare catolica.
Ziua indragostitilor din 24 februarie a nascut superstitia ca cei care se logodesc – simbolic sau cu adevarat – in aceasta zi, vor fi sanatosi si avuti tot anul. Superstitia mai pune insa si o conditie pentru a dobandi belsugul si sanatatea, continuta in dictonul:
“Dragobetele saruta toate fetele!”

*Citeste si:
– “Superstiţii de Sf. Valentin” – aici
– “Dragobete sau Sf. Valentin?” – aici
– “Cum te distrezi de Valentine`s Day, în funcție de zodia ta” – aici
– “Poate fi Ziua Îndrăgostiţilor un test?” – aici

REDACŢIA

Superstiţii de Sf. Valentin – 14 Februarie

O astfel de sărbătoare nu putea să dăinuie fără a creea şi superstiţii. Iată câteva dintre acestea:
Se spune că dacă în ziua de Sf. Valentin găseşti o mănuşă, proprietarul acesteia îţi va fi alesul. Tot astfel, primul nume pe care îl auzi în această zi, va fi purtat de către cel sortit ţie.
Dacă pe de-asupra capului tău zboară o vrabie în această zi, te vei căsători cu un om sărac. Dacă zboară un sticlete, căsătoria va fi cu un milionar.
Altă drăguţă superstiţie: alege o păpădie şi suflă peste ea, câte pufuri rămân pe ea, atâţia copii vei avea!
Ortodox sau catolic, Sf.Valentin sau Dragobete, cu sau fără superstiţii, îndrăgostiţii se bucură de fiecare prilej de a-şi arăta iubirea.
… Şi ce poate fi mai frumos decât dragostea?!..

*Citeste si:
– “Dragobete sau Sf. Valentin?” – aici
– “Cum te distrezi de Valentine`s Day, în funcție de zodia ta” – aici
– “Poate fi Ziua Îndrăgostiţilor un test?” – aici

REDACŢIA

Superstiţii şi obiceiuri în luna FEBRUARIE (Făurar)

Denumirea populară a lunii Februarie mai este şi Faur, Făurar, Fluierar sau Luna Lupilor. Îi zice Făurar, după făurarii în fier (fierarii), care pregăteau fierul plugului pentru arat; există şi un fel de zicală, care spune că „Faur fereca şi desfereca/ Două săptămâni ferica/ Iar două desferica:/ Ninge şi plouă, /Îngheaţă şi dezgheaţă,/ E ger şi căldură”. Asta pentru că în Februarie noaptea îngheaţă pământul, iar ziua se dezgheaţă; dar şi pentru că este o lună destul de ciudată: geruri ca gerul Bobotezei şi căldură ca în Martie-Aprilie. Este luna când gospodarii satelor încep pregătirile pentru muncile câmpului, lucrul în livezi, gunoitul câmpului, altoitul pomilor, răsăditul seminţelor şi altele. Superstiţiile sunt legate de prevestirile de timp: dacă va cânta bufniţa, e semn de primăvară timpurie; dacă Faur este urât, luna Mai va fi frumoasă; dacă nu e vifor în Februarie, viforul vine la Paşti; se spune că zăpada de Făurar întăreşte semănaturile.

1 Februarie: Gurbanul viilor şi superstiţiile sale

Obiceiul ca în dimineaţa zilei de 1 Februarie bărbaţii să plece din sat, la vie, este numit „Gurbanul viilor”. Ajunşi la vie, fiecare tăia din vie câteva corzi cu care se încingea, dezgropau o sticlă sau o ploscă îngropată de cu toamna, făceau un foc, apoi mâncau şi beau, jucau şi săreau peste foc. După numele turcesc al sărbătorii, „gurban”, se poate că în vechime să se fi jertfit o oaie sau un berbec. La asfinţit, oamenii se întorceau în sat cu făclii aprinse şi continuau petrecerile în familie.

La 1 Februarie, de Gurbanul viilor, superstiţia spune că nu e bine să începi a lucra, dacă nu dai ceva de pomană. Altă superstiţie: femeile dau de pomană turte de mălai, la muşuroiul furnicilor, pentru ca lăcustele, gângăniile, cărăbuşii să nu le strice semănaturile. Ziua de 1 Februarie mai e numită şi Ursina: femeile şi bărbaţii „o ţin” ca să nu le mănânce ursul vitele. Dacă în ziua asta nu este omăt, atunci se va depune; dacă este – se va topi.

2 Februarie: Întâmpinarea Domnului – Obiceiuri

Ziua aceasta mai este numită şi Stretenia, Filipii de iarnă, Martinii de iarnă sau Stretenia gheţii. Stretenia este o zi rea, cu ceasuri rele; cine se naşte în această zi sau face nuntă, nu-i merge bine, se spune că Stretenia este Ziua Babelor. Pentru această zi există un străvechi obicei de început de an viticol, ocolul ritual al viţei de vie, numit „Târcolitul viilor”. Capul familiei merge la vie, dimineaţa, cu bundarete (un fel de caltaboş) şi o sticlă de vin în traistă. Acolo dă ocol viei de trei ori, oficiind un fel de cult: pune câte o bucată de bundarete la fiecare colţ al viei, retează o coardă, o unge cu funingine amestecată cu untură şi bea o gură de vin. În final, spune o incantatie-monolog: „Doamne, să-mi faci strugurii ca bundaretele de mari!/ Bună dimineaţa, vie!/ Mulţumesc, Ilie!”. Coardele se pun cruciş pe piept, se duc acasă, se plantează şi devin „norocul viţei de vie”, apoi urmează praznicul Streteniei.
*Mai multe amănunte despre Întâmpinarea Domnului – 2 Februarie – click aici.

Superstiţii de Stretenie

Cine nu ţine Stretenia, n-are spor în casă. Se ţine căci e rea de lupi, care acum se împerechează. Ziua este numită şi Martinul mare; se serbează prin nelucrare, contra lupilor şi urşilor. Superstiţia spune că cine mătură în casă, îşi vede vitele bolnave de streche. Dacă la Stretenie e zi frumoasă, atunci până la Sfântul Gheorghe tot aşa va fi, iar dacă numai dimineaţa e frumoasă – adică dacă până soarele e sus pe cer, de-şi vede ursul umbra – atunci vremea va fi rea. În această zi nu e bine să tăi cu foarfecele, căci e rău de gândaci.

10-11 Februarie: Haralambie de ciumă şi Vracii

Pe 10 ale lunii, este Sfântul Haralambie, patronul tradiţional al ciumei, care apără de boli, atât oamenii, cât şi animalele. Superstiile legate de acest ocrotitor spun că e bine să împarţi colăcei, ca să se îndure Sfântul să nu dea drumul ciumei din lanţ. În unele sate, femeile dezbrăcate dau ocol casei în această zi de trei ori; există superstiţia că astfel nu se apropie diavolul de casa lor.
Pe 11 ale lunii, este sfântul Vlasie sau Vracii ori Vlasii. Superstiţia spune că cine se roagă de Sf.Vlasie, acela nu rămâne niciodată fără o pară în pungă. Îi mai spune Vracii, căci Sf.Vlasie este ocrotitorul insectelor dăunătoare, pe care le poate trimite celor ce nu ţin ziua lui la cinste, şi-i poate îmbolnăvi de surzenie şi orbire; cel ce lucrează orbeşte sau face vlasi (viermişori) în urechi. În această zi se spune că se dezleagă glasul păsărilor cerului.

24 Februarie – Dragobetele

Această zi mai este numită Sânt’Ion de primăvară, Ioan Dragobete sau Drăgostitele. Ziua de 24, probabil un vechi început de an (alteori sărbătorit la 1 sau 25 Martie), păstrează numeroase ecouri ale unor practici magice. Este prin excelenţă o sărbătoare a fertilităţii, pusă sub semnul zeităţii mistice, Dragobetele. Dacă timpul este favorabil, fetele şi feciorii ies la pădure, chiuind şi hăulind, să culeagă primele flori de primăvară, ghiocei şi brânduşe. De aici înainte, păsările încep să ouă. Celor care nu ţin această zi, superstiţia spune că li se strică ouăle sub cloşcă; Dragobetele fereşte de arsuri şi de lupi. Magia rurală aminteşte că în această zi, babele fac „de dragoste” la cele tinere.
*Mai multe despre Dragobete (click aici).

29 Februarie – Sfântul Casian

Ziua Sfântului Casian, celebrata o dată la patru ani, este marcată în calendarul popular prin explicaţia ce justifică prezenta slabă a Sfântului: el s-a făcut remarcat printr-o slabă participare la viaţa comunităţii umane. De aceea, superstiţia spune că în această zi să dai ajutorul şi dacă ţi se cere şi dacă nu; să fii săritor şi să faci fapte bune, altfel Dumnezeu te pedepseşte, cum a făcut cu Sfântul, lăsându-i ziua în calendar doar o dată la patru ani.

REDACŢIA

Bătutul pernelor – 14 Noiembrie – 24 Decembrie

Postul Crăciunului – Obiceiuri şi superstiţii

Obiceiurile sunt legate de Lăsata Secului, când se fac plăcinte cu brânză, se bea vin şi se mănâncă friptură. Dar superstiţia spune că dacă pieptul găinii adusă la masă este gras, iarna va fi grea, viscolită şi geroasă. Dimpotrivă, pieptul slab al găinii prevesteşte o iarnă blândă şi o vară rodnică.
În unele părţi ale ţării, fetele mari care nu şi-au găsit încă ursitul, procedează la „bătutul pernelor”; se crede că o astfel de „corecţie” îmblânzeşte soarta, care le va aduce în prag peţitori. Mai sunt câteva superstiţii: se spune că nu e bine să arunci resturile de la masa de Lăsata Secului decât spre Răsărit, altfel păsările vor ciuguli toată recolta de boabe; pentru a fi feriţi de pagube, gospodinele trebuie să aşeze oalele cu gură-n jos.
Alte superstiţii se referă la treburile casnice ale femeilor: nu se coase, nu se toarce, nu se ţese de Lăsata Secului pentru că altfel gospodăria poate fi lovită de rele, de boli şi distrugeri. Dacă dai împrumut ceva din casă, superstiţia spune, la sate, că se vor înmulţi lupii şi vor coborî în sat. Acum se dau de pomană turte de mălai pentru morţi şi vii.
Şi – foarte important la ţară – de acum încolo încep şezătorile.

*Mai multe despre ce trebuie facut în Postul Crăciunului aflaţi pe www.rugaciuni.ro

REDACŢIA

De unde vine Moş Nicolae?

Superstiţiile zilei de 6 Decembrie

Ideea de „Moş Nicolae” a apărut cu multe mii de ani înainte, în Scandinavia, unde se spunea că zeul lor suprem, Odin, aducea copiilor daruri. Şi în nordul Germaniei se spune că cel căruia acum îi spunem Moş Nicolae, era atunci zeul Thor, care conducea o caleaşcă trasă de două capre numite Cracker (Spărgătorul) şi Cruncher (Ronţăilă). Numeroase popoare cunosc în tradiţia lor pe Moş Nicolae sub diverse forme. La creştinii din Ghana, moşul vine din junglă, în Hawai vine cu barca, în Danemarca soseşte cu o sanie trasă de reni şi cu elfi care-l ajută. Polonezii spun că darurile din ghetuţele copiilor vin din stele, ungurii susţin că îngerii aduc copiilor bomboane sau nuieluşe, iar în Siria darurile sunt aduse de o cămilă tânără. La noi se spune doar că Moş Nicolae aduce daruri copiilor cuminţi şi nuieluşe celor răi.
În popor se spune că odată cu venirea zilei de Sf. Nicolae, iarna poate începe. Dacă pe 6 Decembrie ninge, este semn că Moşul îşi scutură barba. De Sf. Nicolae se pun crenguţe de pomi roditori în apă, la căldură, dacă acestea înverzesc până la Anul Nou acesta va fi mânos. Ziua de 6 Decembrie este numită în popor şi Sănicoară. Se spune că în această zi binele învinge răul prin credinţa lui Sănicoară şi astfel se încheie perioada de făcut farmece, vrăji şi prevestiri, care nu vor fi reluate până la Anul Nou.
Gospodarii încep pregătirile pentru Ignat şi pentru Sărbătoarea Crăciunului.

*Citeşte şi „Sfântul Nicolae – istoric” – aici.

REDACŢIA

Superstiţii şi obiceiuri în luna DECEMBRIE (Undrea)

Denumirea populară a lunii Decembrie este Undrea, dar şi Luna lui Cojoc, Ningău sau Luna lui Andrei; sunt şi ziceri populare despre luna Decembrie: „În Undrea, iarna-i grea” sau „Undrea geros aduce an manos” şi se spune că această lună fiind geroasă, gerul înţeapă de parcă-ţi baga ace, undrele, andrele în piele. În categoria prevestirilor de timp, vecine cu superstiţia, se mai spune că „De va fi Crăciun ploios, va fi Paşte friguros” sau “cum va fi vremea la începutul lui Decembrie, tot aşa va fi timp de zece săptămâni”.

Zilele Bubatului

Luna Decembrie începe cu ciclul de sărbători trinitare, între 4-6 Decembrie, consacrate vărsatului, una dintre bolile cele mai temute în mediul rural. Sfânta Varvara îi apară pe copii, pe mamele lor, pe tinerele fete, dar şi pe mineri; se ţine în ziua de 4 Decembrie, pentru a nu se îmbolnăvi. Superstiţia cere ca în dimineaţa acelei zile, toţi ai casei să-şi facă semnul crucii pe faţă cu miere de stup, pentru a se feri de bubat. Tot în această zi se dau de pomană turte sau azimi calde şi unse cu miere, pentru ca şi vărsatul să fie cald, moale şi dulce. Nu e bine să laşi copiii să mănânce porumb copt, fasole sau seminţe de dovleac, pentru ca erupţia să nu fie mare şi deasă ca seminţele respective. Superstiţia cere ca în această zi să nu se poarte straie negre, nici să nu se fiarbă în vase negre, ca să nu se facă tăciune în grâne.
Mai este o superstiţie: în această zi se pun în apă crengi de măr sau de vişin în apă, care se lasă până la Florii. Dacă aceste rămurele înfloresc până atunci, e semn că anul va fi mănos, iar dacă nu, va fi secetos. Cea de a doua zi a acestei sărbători a bubatului, 5 Decembrie, este ziua Sfântului său Sfintei Sava, o personalitate enigmatică în virtutea ambivalenţei numelui; elementul central al sărbătoririi îl constituie pomană rituală. Ziua de Sf. Sava este bună pentru magie: se iau trei lumânări şi se pun la icoana sfântului; când cineva aiurează, înnebuneşte sau strigă a lingoare, se aprind lumânările pe rând, se picura câte trei picături de ceară din fiecare. Ceară picata se strânge cu grijă şi se pune sub pernă bolnavului.

Crăciunul copiilor

Închizând cele trei zile consacrate vărsatului, ziua de Sf. Nicolae este pe 6 Decembrie. Sf. Nicolae însumează numeroase atribuţii: protector al copiilor, dar şi al tâlharilor, al corăbierilor şi al oştenilor. El este primul Moş darnic sau justiţiar, care le face cadouri copiilor odată cu venirea iernii; de aici şi altă denumire a zilei de 6 Decembrie – Crăciunul Copiilor. O vorbă populară spune „când îşi scutură Sf. Neculai barba lui cea albă, ninge negreşit”. Sf. Nicolae se serbează pentru ajutor la boli şi mai ales la lovituri, dar şi pentru vite. Şi în această zi se pun crenguţe de pomi fructiferi în apă, pentru a înflori până la Anul Nou, cu care ocazie se aprecia şi rodul livezilor. Sf. Nicolae bucurându-se de un statut deosebit în panteonul popular, era firesc că sărbătoarea lui să fie una complexă a cărei sacralitate se prelungeşte până pe 7 Decembrie, când se serbează Ciuda lui Sf. Neculai, zi în care nu se lucrează, se fac praznice pentru cei morţi de moarte năpraznică, înecaţii, mâncaţii de lupi, precum şi pentru cei pierduţi fără urmă prin lume. În aceeaşi zi este Sf. Filofteia, care se ţine de către fete pentru a fi ajutate în căsătorie şi în lehuzie, dar şi de către gospodari pentru binele vitelor din bătătură.

Ajunul Crăciunului – Moş Ajun

Înainte de Ajun, pe 20 Decembrie este ziua Ignatului (puteţi citi mai pe larg despre superstiţiile si obiceiurile de Ignat aici). Urmează sărbătoarea Ajunului, pe 24 Decembrie, patronata de Moş Ajun, stăpânul Timpului, care prefigurează anul care pleacă, dar şi deţinătorul puterii anului ce vine. Superstiţia spune că la miezul nopţii dinspre Crăciun apa se preface în vin, iar dobitoacele vorbesc. La fel, în Ajun se dă copiilor să mănânce bostan pentru a fi graşi peste an; e bine să mănânci peşte în Ajun, ca să nu te scuture frigurile peste an. În Ajun fetele posteau, pentru a-şi putea vedea ursitul; altele fete se feresc să bea apă toată ziua, iar seară îşi fac o turtită jumătate sare, jumătate faină şi o mănâncă; se crede că este cu putinţă ca viitorii lor miri să li se arate în vis spre a le da să bea apă. Magie: femeile prind lilieci pe care îi îngroapă într-un furnicar, pentru că după ce vor putrezi, să le ia oasele şi să descânte cu ele de urât, de dragoste şi de altele. Cu împrumut nu se dă nimic în această zi; superstiţia spune că cei ce cer vor să aibă noroc la furtişaguri, afară de aceasta, se crede că cel ce dă îşi dă norocul din casă. În această zi se fac pregătirile pentru Crăciun, ziua Naşterii Mântuitorului, despre care puteţi citi mai pe larg (Crăciunul şi Anul Nou – Originile superstiţiilor) aici.

REDACŢIA

Superstiţii de Ignat – 20 Decembrie

Din vremurile întunecate ale precreştinismului a rămas obiceiul ca la sfârşitul anului să faci sacrificii. La noi, românii, ritualul tăierii porcului are loc la 20 Decembrie, de Ignat. De unde vine acest obicei? În vechime oamenii au observat că până în preajma solstiţiului de iarnă, Soarele îşi “pierde puterea”. Astfel, precreştinii sacrificau un animal, de obicei un porc, pentru a oferi sângele său Soarelui, ca să se întremeze. Nu este exclus ca în vremurile de demult să fi fost sacrificaţi chiar oameni; la noi există zicala „Ignatul are rânduit să moară negreşit un om de ziua sa” ceea ce ar putea fi o urmă a ancestralului ritual de sacrificiu uman. Numele acestei zile – Ignatul – vine de la focurile pe care se sacrificau animalele, „ignis” înseamnând „foc”.

Ritualul tăierii porcului a atras după sine şi multe superstiţii; dintre care cea care face pronosticuri asupra felului în care va fi iarna: dacă splina porcului e groasă – iarna va fi grea, cu geruri şi zăpezi mari; dacă splina este subţire – iarna va fi mai blândă. Se spune că la tăierea porcului nu trebuie să asiste un om milos, pentru că porcul moare greu şi carnea lui nu va mai fi fragedă. La sate, fetele care-şi doresc părul lung, bogat şi mătăsos, trebuie să mănânce o bucăţică din splina porcului. Superstiţia mai spune că vei fi ferit de rele dacă te mânjeşti cu sângele unui porc negru; la fel, dacă vrei să ai copiii rumeni şi sănătoşi ei trebuie mânjiţi cu sânge proaspăt. În unele zone, după tăierea porcului, se face o crestătură în formă de cruce pe ceafa lui, pentru că – se spune – pe acolo îi iese sufletul. În ziua de Ignat nu se munceşte, în afara celor trebuitoare pregătirii porcului. Dacă trebuie să lucreze, gospodinele nu o pot face decât după ce au văzut sângele porcului; altfel – se spune că – ele vor grohăi ca porcul sau aceştia le vor tăvăli rufele întinse la uscat. În alte zone, sângele proaspăt este amestecat cu mălai, se fac turte puse la uscat, apoi se macină şi cu praful obţinut se afumă copiii cu guturai sau oamenii bolnavi de spaimă sau nălucă. În toate locurile, însă, se obişnuieşte a se face „pomana porcului” – şi asta, tot ca o rămăşiţă a obiceiului precreştin de sacrificare rituală.

Se spune că în noaptea dinaintea Ignatului porcul îşi visează cuţitul sau se visează cu mărgele roşii la gât. Poate aşa este, poate nu. Adică de ce n-ar avea şi porcii vise premonitorii? Părerile, chiar şi în cazul superstiţiilor, diferă de la o regiune la alta. Totuşi, ce se întâmplă dacă omul visează acest animal? În Revista de interpretare a Viselor – www.oniromantie.ro – aveţi la dispoziţie 18 explicaţii în acest sens.

Tot pe 20 Decembrie este sărbătorit Sfântul Mucenic Ignatie Teoforul. Află cine a fost el – aici.

REDACŢIA

Crăciunul şi Anul Nou – Originile Superstiţiilor

Deşi omul creştin a primit o „lege” a salvării (prin sacrificiul lui Iisus Christos), în adâncul subconştientului său a rămas tributar fricii de elementele naturii, de rele, de boli, de „ceva” nefast, încă din adâncurile istoriei umanităţii, când nu ştia cum să se apere, să se ferească de ele. Subconştientul colectiv păstrează frica ancestrală, sentiment care-l face pe om vulnerabil şi, nu este întâmplător ca, superstiţiile dăinuie cu străşnicie mai ales în mediul rural, mai puţin emancipat. Dar mai interesant este că nici credinţa religioasă nu-i opreşte pe oameni să păstreze şi să transmită o sumă de superstiţii care, dacă li s-ar cunoaşte rădăcinile, poate ar fi eradicate, pentru că multe din superstiţiile noastre îşi au rădăcinile în ritualuri păgâne.
În tradiţia populară românească vom mai întâlni numeroase superstiţii legate de Crăciun şi Anul Nou (despre care vom vorbi mai jos), de plante, diavol, leacuri, munca câmpului, superstiţii vechi şi unele mai noi (ex.: dacă vezi Ambulanţă se spune că-ţi merge prost), superstiţii care se referă la meserii, la oameni buni şi oameni răi şi multe altele. Se pare că nu vom scăpa de ele, ba, chiar le vom îmbogăţi. Un superstiţios ar putea spune: „Bate-te peste gură!”.

Crăciunul şi Anul Nou la români

Tradiţia populară românească este ţărâna în care se mai păstrează rădăcinile vechilor religii precreştine, rădăcini pe care a încolţit creştinismul. Din acest ogor ies la suprafaţă datinile păgâne, cu urme adânci în sânul poporului nostru. Ele au născut obiceiuri şi superstiţii care se păstrează până astăzi, căci ce este superstiţia decât un ritual sublimat? În obiceiurile de Crăciun şi An Nou există elemente ale ritualului creştin, dar şi urme ale riturilor păgâne. Şi nici nu este de mirare, pentru că înainte de a avea descrierea Naşterii Mântuitorului din Evangheliile lui Matei şi Luca, ea fiind cunoscută prin intermediul proorocilor şi profeţilor, mai înainte au existat sărbătorile precreştine, foarte populare pe întinsul întregului Imperiu Roman. Să vedem care sunt acestea.

Saturnaliile, care se desfăşurau sub semnul lui Saturn, zeu italic agrar, de obârşie arhaică (poate etruscă), zeu ce era protectorul holdelor şi semănaturilor. Sărbătoarea dura o săptămână, era plină de ospeţe şi bucurie, petrecere şi bună dispoziţie. Sacrificiile de animale în cinstea zeului Saturn, înjunghierea porcilor în prima zi de Saturnalii stă, fără îndoială, la originea obiceiului creştin de a tăia porcul de Ignat. După sacrificii urma ospăţul, se bea şi se mânca vârtos. Copiii cutreierau străzile împărţindu-şi daruri, turtele şi colacii fiind nelipsite de la Saturnalii.
Dies Solis Invicti – ziua soarelui neînvins – era sărbătoarea zeului Mithra, care avea loc în ziua de 25 Decembrie, ziua Solstiţiului de iarnă. Mithra era un zeu cu origine persană, care în literatura vedică întruchipa soarele. Cultul sau a fost răspândit în Imperiul Roman de cohortele de mercenari şi s-a generalizat în secolul al III-lea înainte de Christos. Pentru biserica creştină de la începuturi a fost dificil să impună propria sărbătoare a Naşterii Domnului peste o atât de răspândită şi importanta sărbătoare. Încet-încet, însă, ea a fost înlocuită pe măsură ce Biserica creştea şi se întărea şi în mod special, după anul 391 când creştinismul a devenit religie de stat în Imperiul Roman. Astfel, o străveche sărbătoare de origine orientală, a devenit mai întâi sărbătoare a romanilor, apoi s-a transformat în sărbătoare creştină.
Kalendae Januarii, era sărbătoarea dedicată zeului Ianus cel cu două feţe, una privind înainte, altă – înapoi. Sărbătorit aşa cum spune numele (Kalendae Januarii = prima zi a lunii Ianuarie) la 1 Ianuarie, ziua sa era încă un prilej de bucurie, spectacole de circ, lupte de gladiatori, ospeţe, întreceri de care şi festivităţi militare.

Se obişnuia că în cadru ritualic să se facă prevestiri pentru anul care începea, de asemenea, se făceau vrăji şi farmece.
Crăciunul – că zi a Naşterii lui Iisus – a început să se răspândească şi în Europa după anul 429 d.Chr. când, această zi a fost declarată de împăratul Iustinian, sărbătoare a Imperiului Roman. Astăzi, sărbătorile de iarnă care ţin două săptămâni (24 dec. – 6 ian.) s-au suprapus pe Saturnalii (17-23 dec.), pe sărbătoarea lui Mithra (25 dec.) şi pe Kalendae Januarii (1 ian.), astfel avem Crăciunul pe 25 dec., Anul Nou pe 1 ian. şi Boboteaza pe 6 ian.; între acestea sărbătorim pe Sf.Nicolae pe 6 dec. şi avem pe 20 dec. Ignatul.

Să vedem ce anume ne-a rămas de la aceste sărbători şi superstiţiile derivate din datinile precreştinilor. Este neîndoios că tăierea porcului de Ignat îşi are obârşia în sacrificiile făcute de Saturnalii şi se spune că dacă porcul nu este sacrificat de Ignat, nu se mai îngraşă pentru că-şi visează cuţitul. Întreaga desfăşurare a sacrificării porcului păstrează urmele acestui ritual păgân, dar şi superstiţia de a strânge sângele, a nu fi vărsat pe pământ, care se trage din ritualul creştin. Sigur, semnificaţia acestora s-a pierdut de-a lungul timpului, dar superstiţia a rămas. De Crăciun femeile împart colaci – „Moşii de Crăciun”, şi dau colindeţe copiilor colindători întocmai ca la Saturnalii. Superstiţia spune că făcând aceasta gospodăria va fi îmbelşugată şi roadele bogate – tot aşa, precum la ospeţele din vechime, românii, oricât ar fi de săraci, pun pe masa de Crăciun bucate alese, cozonaci şi vin.
Colindul prefigurează cutreieratul străzilor de către copii în timpul Saturnaliilor, iar astăzi copiii formează cete de colindători care umblă din casă-n casă colindând şi primind colaci, covrigi, cozonac, nuci, mere şi, mai nou, bani. Superstiţia spune că dacă gospodarul nu primeşte şi nu „omeneşte” colindătorii, tot anul ii va merge rău, recolta va fi slabă şi nu va avea belşug în casă.
Colacii, turtele de Crăciun şi roatele de foc rostogolite de pe dealuri de tinerii din diverse sate, păstrează şi ele forma rotundă a soarelui, rămăşiţă a cultului lui Mithra. Tot din acele timpuri dăinuie şi superstiţia, mai puţin cunoscută la noi, că primul buştean pus pe foc în noaptea de Crăciun trebuie să ardă cu totul pentru îndepărtarea spiritelor rele. Un alt obicei tradiţional este Pluguşorul care, deşi poarta elemente mai apropiate („C-a venit mai an/Bădiţa Traian”) este şi el asemănător cu ritul zeului soarelui, Mithra; acel soare de care depind semănaturile şi recoltele şi care, dacă n-ar fi invocat, ar face că rodul pământului să fie slab.
Deşi de dată mult mai recentă, obiceiul împodobirii bradului a generat şi el superstiţii: se spune că, dacă bradul ia foc de la o lumânare, prevesteşte nenoroc pentru întregul an.

Umblatul cu Steaua este mai apropiat de ritualul creştin; el vorbeşte despre steaua care-a răsărit la Naşterea lui Iisus, despre Bethleem (la români Viflaim sau Viflaeem) şi despre păstorii din preajma ieslei. Alt obicei popular românesc, Irozii sau Vicleiul, păstrează urme ale sărbătorii Kalendae Januarii. Regăsim în el diverse personaje: ca şi la romani – soldatul sau militarul, măştile, dar şi pe Irod, Pruncul Sfânt şi Magii (trei Crai de la Răsărit). De Anul Nou sunt cunoscute vrăjile, descântecele, farmecele şi ritualurile magice de ghicire a viitorului şi urările pentru anul care începe, ca şi la sărbătoarea zeului Ianus. Cele mai cunoscute superstiţii sunt deja celebrele „punţi” puse fetelor nemăritate, dar şi masa din prima zi a anului cel nou, masa Sf. Vasile cu cele patru colţuri marcate sub acoperământ cu: un ban, un cărbune, o oglindă şi o bucată de mămăligă. Tinerii intră şi-şi aleg câte un colţ; se crede că dacă alege banul – va fi bogat, mămăliga – va avea belşug, oglinda – va fi frumos şi sănătos, dacă alege colţul cu cărbunele – va fi urât şi rău. Tot la Anul Nou se tăie o ceapă în 12 părţi, se sărează şi se pune pe o farfurioară. Se crede că fiecare felie de ceapă arata cum va fi luna respectivă a anului care începe: ploioasă sau secetoasa. La ziua întâi de Ianuarie copiii merg cu Sorcova, dar acest obicei este foarte… tânăr. Şi totuşi, superstiţia spune că cine rămâne nesorcovit – tot anul va fi nenorocos şi bolnăvicios.

REDACŢIA

Superstiţii şi obiceiuri în luna NOIEMBRIE (Brumar)

Noiembrie este numit în popor Brumar, deoarece este vremea brumei şi promoroacei, sau este numit Vinar adică luna vinurilor, căci în Noiembrie este vremea fermentării şi limpezirii vinului în butoaie. În calendarele populare de pe vremuri erau multe sfaturi şi poveţe legate de lucrările gospodăreşti ale acestei luni, dar şi pentru practicile de medicină populară, descântece şi sfaturi oraculare, prin care se puteau face farmece. Luna începe cu ziua întâia, a doctorilor fără de arginţi Cosma şi Damian (detalii aici); un timp ritual când sfinţii sunt invocaţi în descântece de lingoare (febră tifoidă) şi de răul copiilor (epilepsie), deoarece sfinţii tămăduiesc toate bolile.

Superstiţii şi obiceiuri de Sfinţii Mihail şi Gavriil

La 8 Noiembrie este Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil (detalii aici), o zi importantă a calendarului ortodox, dar şi a calendarului popular în care ziua este sărbătorită timp de trei zile, numite Capul Arhanghelului, Mijlocul şi Coadă. Ziua de 8 Noiembrie este însoţită de numeroase superstiţii (detalii aici). Se obişnuieşte acum să se facă ofrande alimentare, precum şi aprinderea de lumânări pentru vii şi morţi.
Se spune că cine va lucra în una din aceste trei zile se va canoni mult până să-i iasă sufletul la moarte. Colacii şi alimentele împărţite acum sunt numite Moşii de Arhangheli. Zilele de 9 şi 10 Noiembrie sunt numite Filipii de Toamnă şi se ţin şi pentru a fi feriţi de lupi. Magia populară spune că de Filipi nu este bine a descânta, decât de purici.

Superstiţii şi magie de Sfântul Mina

La 11 Noiembrie este Sfântul Mina şi Ziua Tâlharilor, serbata atât de tâlhari cât şi de cei păgubiţi de aceştia. Acum se desfăşoară mai multe practici cu caracter magic, fiind vorba în principal de magia întoarcerilor, a faptelor hoţilor, a lucrurilor furate, dar şi de magia dragostei pentru întoarcerea inimilor ursiţilor. În această zi, femeile duc la biserică lumânări, pe care le lipsesc de sfeşnice cu capătul care de obicei se aprinde în jos, ca să se întoarcă răul spre casă voitorilor de rău, întocmai cum au întors lumânarea; fetele mari duc şi ele astfel de lumânări, pe care le întorc şi astfel le aprind, ca să se întoarcă spre ele inimile celor doriţi.

Superstiţii şi obiceiuri de Lasatu’ Secului

Lasatu’ Secului pentru Postul Naşterii Domnului are loc pe 13 Noiembrie. Ca şi la Lasatu’ Secului pentru Postul Mare, şi acum se fac petreceri; dar acum se „strigă” tinerii rămaşi necăsătoriţi şi se fac două focuri la câte un cap de sat, apoi băieţandrii şi flăcăii coborau cu şomoioage de foc spre casă, unde fetele şi femeile încep şezătorile, torcând pentru pânza cămeşilor. Superstiţia spune că trebuie să se mănânce toată ciorba, căci altfel te prinde ploaia, pe tine, gospodăria şi fanul strâns în polog. Există superstiţia că dacă se lipeşte gura sobei în această zi, va fi legată şi gura lupului. Gospodinele n-au voie să coase, mai ales cu aţa roşie, să împungă în piele sau să ia acul sau orice lucru ascuţit în mână, să nu macine, să nu dărăcească lana, să nu dea nimic cu împrumut, mai ales sărături şi foc, altfel vine lupul şi-i mănâncă vitele şi dacă n-are ce mânca îl mănâncă pe om. Pentru a fi feriţi de pagubă, sătenii ţineau atârnată de lemnul coşului o secure timp de trei zile. Dacă de Lasatu’ Secului este vreme „moale”, atunci primăvara vom avea ploi multe.

Superstiţii şi obiceiuri de Ovidenii

Vom spune doar că ajunul (20 Noiembrie) acestei sărbători, cea a Intrării în Biserică a Maicii Domnului, se petrece noaptea cu lumina şi cu focuri aprinse. Tot acum încep să „vadă” şi vrăjitoarele, care încep să acumuleze puterea demonică, iar fetele pot să-şi vadă ursitul, prin intermediul unui mare număr de practici magice specifice. În seara de Ovidenii se noroceşte anul ce urmează: dacă sunt stele şi este senin, anul va fi rău; dacă va fi lapoviţă, ninsoare, ger sau promoroacă, anul va fi bun. Se spune că aşa cum va fi vremea de Ovidenii, aşa va fi toată iarna. Despre „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” mai puteţi citi aici.

Superstiţii şi obiceiuri de Sfântul Andrei

Luna se încheie cu ziua de 30 Noiembrie – ziua Sfântului Andrei. În afară de ziua propriu-zisă a Sfântului Andrei, foarte important este şi Ajunul acestei zile. Este momentul în care se dezlănţuie forţele malefice, duşmanii tradiţionali ai ţăranului; intensitatea magică a nopţii este subliniată şi de pogorârea pe pământ a sfinţilor-patroni ai lupilor, care le menesc acestora pentru anul care vine; ajunul Sfântului Andrei este propice desfăşurării de practici magice cu caracter oracular. Citiţi mai multe despre „Sfântul Andrei” şi despre superstiţiile acestei zile aici.

REDACŢIA

Sfinţii Mihail şi Gavriil – 8 Noiembrie – Obiceiuri şi superstiţii

În ziua de 8 Noiembrie se cinsteşte întregul sobor al îngerilor, împreună cu Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Despre Arhanghelul Gavriil ştim că este vestitorul lui Ioachim şi al Anei, părinţii Mariei, că o vor avea pe aceasta, la bătrâneţe. De asemenea, Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Fecioara Maria că va naşte pruncul Tatălui Ceresc, pe Iisus Christos, Salvatorul şi Izbăvitorul nostru. Arhanghelul Mihail este considerat ca fiind căpetenia oştilor cereşti-îngereşti, acela care, la sfârşitul lumii va lupta cu Diavolul si Satana şi despre care se spune că nu stă în Răi decât în Vinerea Mare şi de Paşti, în restul timpului fiind în misiune pe pământ.

Obiceiuri

În Sâmbăta dinaintea zilei Sfinţilor Mihail şi Gavriil se fac praznice pentru pomenirea morţilor, iar finii merg la naşi cu colaci. Ziua de 8 Noiembrie mai este numită şi „Năpustitul areţilor” sau „Vara Arhanghelilor” care ţine doar o zi. De unde vine prima denumire? De la obiceiul ciobanilor de a amesteca berbecii (areţii cu oile în această zi; berbecii se „năpustesc” asupra oilor pentru împerechere şi, de aici numele de „năpustitul areţilor”). Pe lângă „Vara Arhanghelilor” mai sunt încă 3-4 zile mai călduroase, undeva între 8 Noiembrie şi 25 Decembrie, denumite „vara iernii”.

Superstiţii

În popor, se spune despre Arhanghelul Mihail că are putere asupra Soarelui şi a Lunii, pe care le eliberează din puterea dracilor, atunci când aceştia le fură (eclipse). De asemenea, se spune că are putere asupra soţiei lui Scaraoţchi, Mamareaua, care vrea să dea drumul la ger, pe pământ, dintr-odată; Arhanghelul Mihail o ţine şi da drumul gerului pe îndelete, ca să se obişnuiască oamenii cu el. La fel se spune că stă la capul omului care trage să moară ca să-i conducă sufletul în Rai; sau la picioarele omului dacă acesta se va face bine. Superstiţia spune că dacă faci o turtă şi o arunci între oi la „năpustitul areţilor” şi turta cade cu faţa-n sus, vei avea miei mulţi şi sănătoşi. De ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil este bine să aprinzi o lumânare ca să ai „lumina” pe cealaltă lume; este bine să aprinzi şi pentru morţii fără lumânare, sinucigaşii sau osândiţii. Superstiţia spune că cei care lucrează în această zi, se vor chinui mult înainte de moarte.

*Citeşte mai multe amănunte despre Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil – istoric – aici.

REDACŢIA
*Material realizat în colaborare cu Revista de Rugăciuni şi Spiritualitate www.rugaciuni.ro

Ovidenie (21 Noiembrie) – Obiceiuri şi superstiţii

Ovidenia, ziua intrării Maicii Domnului în Biserică este socotită în popor drept zi magică. În această zi se fac previziuni despre vreme şi oamenii se împacă unii cu alţii prin iertare. Există superstiţia că dacă pui la icoane un vas cu apă şi aprinzi o lumânare, apa respectivă poate fi bună de leac în diverse boli. Se spune că în ziua de Ovidenie se deschid cerurile şi, acum, cei neprihăniţi cu duhul pot înţelege „graiul” animalelor. De Ovidenie se ung uşile şi ferestrele cu usturoi împotriva relelor şi a farmecelor care acum încep să lucreze. Se fac pomeni pentru cei înecaţi şi pentru cei morţi fără lumânare. Cei care ţin Ovidenia cred că vor avea spor în hambare şi belşug în casă; tot astfel se spune că ologii se pot vindeca de Ovidenie. Considerată o zi magică, Ovidenia este ţinută cu sfinţenie la sate.

21 Noiembrie – Intrarea Maicii Domnului în Biserică

Părinţii Maicii Domnului au fost Ioachim, care se trăgea din neam de împărat cu obârşia din David şi Ana, fiica preotului Natan din neamul lui Aaron; ei locuiau în Nazaret. În Galileeia acelor timpuri era de ocară să nu ai copii şi cei doi s-au rugat mult să nu fie de ruşinea lumii şi să le dea Dumnezeu şi lor un copil, promiţând că, dacă se va naşte, pruncul va fi dedicat lui Dumnezeu. Binecuvântarea Lui s-a pogorât asupra celor doi şi astfel Ana, bătrâna fiind, a născut-o pe Maria.
Conform promisiunii făcute în rugăciunile lor, cei doi au dus-o pe Maria la vârsta de 3 ani la Templul din Ierusalim, încredinţând-o patriarhului Zaharia, care avea să devină tot la bătrâneţe, tatăl lui Ioan Botezătorul.
Maria a stat la Templu vreme de 12 ani; se spune că în acest timp a fost hrănită cu hrană cerească de către Arhanghelul Gavriil. Înainte de vreme a Bunei Vestiri, Maria a fost încredinţată logodnicului ei Iosif, ca păzitor şi martor al fecioriei ei.
Ziua intrării Sfintei Maria în Biserică este numită în calendarul popular – Ovidenie.

REDACŢIA
*Material realizat în colaborare cu Revista de Rugăciuni şi Spiritualitate www.rugaciuni.ro

Legenda Sânzienelor – Rouă şi flăcări

Sărbătoarea de Sânziene (solstiţiu de vară – detalii pentru fiecare an – aici) este şi o sărbătoare a dragostei, solară şi lunară în acelaşi timp. Diverse ritualuri au loc atât în zori cât şi în plină zi, sub lumina şi focul astrului dătător de viaţă, cât şi pe înserate şi în taina nopţii, sub lumina clară a lunii. Atunci, la solstiţiu, soarele dansează pe cer, iar jos, pe pământ, un alt dans se naşte: dansul Sânzienelor. Ceea ce este sus este şi jos… În această zi de cumpănă între două mari intervale ale Timpului, în sate se practicau ritualuri pentru fertilitate, pentru protecţie, pentru tămăduire. Multe s-au pierdut, s-au atenuat ori şi-au pierdut din înţelesul originar. De ce? Pentru că omul s-a îndepărtat de natură, s-a înstrăinat, a înlocuit vechiul stil de viaţă cu unul nou, mai tehnic, a alungat intuitivul. Dar, după cum ştim, tot ceea ce reprimam are tendinţa să revină la suprafaţă atunci când ne aşteptam mai puţin…

ROUĂ ŞI FLĂCĂRI

Sărbătoarea Sânzienelor, fascinanta noapte ce este poarta între două lumi, între profan şi sacru, între pământesc şi ceresc, este ambivalentă, stând atât sub semnul Lunii, Yin, semnul acvatic, cu elementele sale: izvoarele din păduri, în care se scaldă oamenii în zori pentru sănătate şi frumuseţe; roua, apa de flori, în care se „îmbăiază”, asemenea nimfelor, fetele şi femeile tinere, pentru a primi frumuseţe şi iubire…; dar şi semnul Soarelui, Yang, care apare şi el în focurile de Sânziene ce sunt aprinse pe dealuri, în făcliile pe care flăcăii le rotesc în sensul mişcării Soarelui, pentru purificare şi protecţie. Se aprind focuri pe dealuri, se aprind focuri şi în ceruri. Este o noapte în care orice este posibil şi de aceea oamenii se deschid, caută, se integrează în ritmurile cosmice, aşteaptă, iubesc.

REFLEXII LITERARE

Când vorbim de magia nopţii de Sânziene, ne referim la farmecul acestei nopţi, farmec ce derivă din lucrurile tainice care se pot întâmpla în acest interval. Dar ce se poate întâmpla, mai precis? În romanul „Noaptea de Sânziene” (capodoperă a lui Mircea Eliade) personajul principal, fascinat şi el de vraja nocturnă a solstiţiului de vară, mărturiseşte că se întâmplă atunci ceva misterios, dincolo de fire. Se poate întâmpla orice doar pentru cel care crede în miracole şi le aşteaptă, printre care şi miracolul iubirii.
Este semnificativ faptul că romanul lui Mircea Eliade se deschide cu întâlnirea celor doi iubiţi într-o pădure, chiar în noaptea de Sânziene şi se încheie, ciclic, tot într-o altă pădure, după doisprezece ani, tot în noaptea de Sânziene, când cei doi, cuplul originar, se contopesc în iubire şi în moarte, adică în veşnicie… Noaptea de Sânziene devine astfel şi un timp al iubirii unice, nepieritoare…
Se pot întâmpla şi alte miracole: „Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile”. Dar probabil se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească… Deschiderea cerurilor e un moment de conexiune între lumi, între lumea de sus şi lumea de jos, când circulă liber energiile şi vibraţiile. În acea noapte mirifică se pare că cei simpli, cu inima curată, au acces la taine, aşa cum i se întâmplă pădurarului Peceneaga, din romanul sadovenian „Nopţile de Sânziene”. Acestui om simplu, care iubeşte pădurea, i se dezvăluie cunoaşterea limbii animalelor, limbă pe care şi omul adamic o cunoştea înainte de cădere.
Acestui moment, când se deschid cerurile şi când se poate comunica cu spiritele naturii, i-a închinat şi William Shakespeare piesa „Visul unei nopţi de vară”. În această noapte atemporală, sub fascinaţia lunii ce se oglindeşte în lac, se dezlănţuie jocuri nebune, poate un rest al jocurilor dionisiace. Această noapte a miezului verii, ca noaptea Sfântului Andrei de la noi, are acea putere să scoată la iveală tot felul de nebunii ale creierului omenesc. Într-o singură noapte se petrec atâtea, iar scenele sunt trăite atât de oamenii obişnuiţi, cât şi de duhurile pădurii şi de figurile mitologice. Şi totul, cum spuneam, sub vraja lunii. Să nu uităm că zeiţa lunii era Diana, de la care provine şi numele românesc al sărbătorii.

SEMNIFICAŢII ACTUALE

Dar ce mai înseamnă această sărbătoare cu manifestările ei exuberante pentru omul începutului de secol XXI? Sau, mai bine spus, mai poate avea vreo semnificaţie într-o lume supertehnologizată?
Dacă rămânem în arealul britanic, vedem că în fiecare an la Stonehenge se încearcă o resuscitare a sărbătorilor precreştine, a tradiţiilor druidice, deşi există o ruptură clară între omul antic, care credea pur şi simplu în virtuţile sacrului, în sărbătorile sale, şi cel modern, desacralizat, care vrea să creadă, care îşi „creează” sărbătoarea, deşi nu mai percepe prea bine „duhul” ei. Dar chiar şi aşa, o sărbătoare „croită” după vechi tipare îi poate reda omului postmodern acele simple bucurii uitate. Mii de oameni se strâng la fiecare solstiţiu de vară în jurul templului de la Stonehenge pentru a celebra apogeul verii. Unii se îmbraca în alb, alţii se consideră preoţi druizi ce continua tradiţiile precreştine saxone…

Dar la noi?

În sud, anual se desfăşura în această perioadă Drăgaica. Iniţial târg agrar, a devenit mai târziu un târg-bâlci, unde târgoveţii se puteau delecta cu bucate tradiţionale, se dădeau în tiribombe, totul culminând cu ziua Drăgaicii, când apărea alaiul de fete îmbrăcate în costume tradiţionale, împodobite cu lungi valuri albe, iar în fruntea lor era Regina acestor „zane”, Drăgaica cea preafrumoasă. Obiceiul era legat de un ritual agrar antic, cu accent pe cultul zeiţei Diana. Cei care „ţineau” acest obicei erau în majoritate sătenii. Acum aceştia s-au împrăştiat în lumea largă, cei mai mulţi sunt în Italia, în Spania, unele sate sunt aproape pustii. Şi atunci… vorba unui bătrân meşter: „Cine să mai ţină Drăgaica?” Totuşi… mai rămâne ceva. În sate, oamenii îşi mai împodobesc hainele şi camerele cu flori galbene de Sânziene sau aprind la căpătâiul patului o lumânare…
Dimpotrivă, citadinul supertehnologizat caută sărbătoarea şi o reinventează în felul său. Astfel, în Bucureşti a devenit deja o tradiţie Noaptea de Sânziene în livada de la Minovici. Putem vorbi de o urbanizare a sărbătorii? Iată, în livadă orăşenii pot admira expoziţii în care descoperă forme decorative imprimate, sculptură ţesută, pot asculta un melanj de folclor şi jazz sau pot privi dramatizări legate de misterul Sânzienelor, totul încheindu-se cu o paradă a modei, bineînţeles, creaţiile prezentate fiind inspirate tot din legendă Sânzienelor.
Iar în nord-vest se înfiripă o căutare a miraculosului, într-o pădure mirifică, pădurea Baciu de lângă Cluj, unde se pare că se petrec lucruri bizare, încă neexplicate. Acest spaţiu special poate fi asemănat că încărcătură energetică cu Stonehenge, susţin unii. Acolo există un loc numit Poiana Rotundă. Câţiva pasionaţi de aventură şi de taine încă nedescifrate au organizat de Sânziene incursiuni în acel necunoscut. Cum e să-ţi petreci noaptea de Sânziene acolo? Peisajul este mirific, cerul înstelat se vede clar în noapte, cei strânşi acolo, în cerc, privesc cu atenţie şi descoperă în mijlocul cercului lumini… Pelerinii sunt obosiţi, au mers mult pe jos, dar a doua zi, surprinzător, nu mai simt deloc oboseala, dimpotrivă. Să fie pădurea cu farmecele ei?… Călătorii au căutat miraculosul, cu inimile deschise, şi se pare că au găsit ceva…

Ce a mai rămas din spiritul sărbătorii de altădată? Destul de puţin. Dar există încă oameni legaţi de trecut, de tradiţie, pasionaţi de lucrurile de taină, care încearcă să readucă magia şi sacrul în viaţa noastră. Dacă vor reuşi, aceasta este deja o altă poveste…

*Cei care doresc poate să citească mai în amănunt despre Obiceiurile şi superstiţiile de Sânziene aici.

Carmen Cortez

Superstiţiile căsătoriei

În jurul subiectului “căsătorie” există dintotdeuna multe mici superstiţii de urmat pentru o bună reuşită a viitoarei vieţi conjugale. Sunt mulţi cei care le ignoră, însă mulţi alţii le urmează “ca la carte”, meticulos, în fiecare mic detaliu. Că ne credeţi sau nu, noi vi le propunem pentru curiozitate deoarece unele sunt cu adevărat particulare/speciale.

Vinerea şi marţea nici nu se fac căsătorii nici nu se pleacă la drum. (aşa spune un vechi proverb). De ce tocmai vinerea şi marţea? Marţea aparţine Planetei Marte care este Zeul Războiului, pe când vinerea, în credinţa cabala, este ziua în care au fost create spiritele răufăcătoare. Dar în Norvegia, majoritatea căsătoriilor se celebrează chiar vinerea, zi romantică prin excelenţă, pentru că este sub protecţia Venerei, zeiţă a iubirii.

Mireasa udă, mireasa norocoasă. Desigur pare un mod subtil de a consola căsătoriţii că nu au ales o zi însorită, dar şi în acest caz există o explicaţie. Ploaia simbolizează norocul şi abundenţă care se revarsă generoasă asupra proaspeţilor căsătoriţi.

Ascunde rochia de mireasă

Un obicei popular pe care oamenii îl urmează în număr extrem de mare este acela că e interzis să arăţi rochia de mireasă viitorului soţ sau acela de a se privi în oglindă în ziua căsătoriei.
Dacă totuşi nu se rezistă tentaţiei, se pot face aceste lucruri însă dând jos din picior un pantof, un cercel sau o mănuşă.

REDACŢIA