Cu origini în străvechile misterii tracice, datina “paparudelor” este o invocare ritualică a ploilor, făcută la vreme de secetă în mai toate regiunile ţării, cu deosebire în cele mai ameninţate de secetă, cum sunt Oltenia, Muntenia, Dobrogea, dar care se regăsesc şi în Moldova şi Câmpia Transilvană.
Paparudele
Dimitrie Cantemir în a sa “Descriptio Moldavie” pomeneşte şi descrie acest obicei, atât de popular în vremea aceea la sate, dar şi în micile târguri. Denumit “papaluga”, obiceiul paparudelor în Moldova, era descris ca fiind un “joc” al fetelor foarte tinere, de până-n 10 ani, care, îmbrăcate în frunze, foi şi iarbă, jucau pe uliţele satelor, oprindu-se la porţile caselor, unde gospodina le uda cu apă, în timp ce acestea invocau ploaia, cântând:
“Papaluga, luga/ Coboară din cer/ Deschide porţile/ Da drumul ploilor/ Să cresca grânele”. Obiceiul era practicat în Tarnave, în Câmpia Transilvană unde era numit “papaluga”; în Sângeorz şi Hunedoara unde era numit “babaruta” sau “mămăruţa” şi unde, fetiţa era înlocuită de un băiat; dar şi în Oltenia, Muntenia şi Măcin-Dobrogea unde era numit “paparudele” şi unde textul era astfel: “Paparuda-udă/ Vino de ne udă/ Cu galeata-leata/ Pentru toată gloata/ Să sunăm cheiţele/ Să curgă ploiţele/ Să dea cu ulciorul/ Să despice cerul/ Când oi da cu sapa/ Să cura că apa”. Invocaţia este lungă şi are multe alte variante după regiunea geografică în care se desfăşoară ritualul şi poate fi: “Paparuda udă/ Vino de ne udă/ Că să-nceapă ploaie/ Să cura şiroaie/ Cu galeata-leata/ Peste toată zloata”. Invocaţia şi jocul aveau menirea de a aduce ploaia, iar casei la care paparudele nu se opreau, se spune că nu-i mergea bine tot anul. Frunzişul care forma “îmbrăcămintea” paparudelor era socotit “bun de leac”. La începuturi obiceiul era practicat în a treia joi sau a treia duminică după Paşte, fiind foarte cunoscut între cele două războaie. Treptat, paparudele au început să iasă ori de câte ori era secetă, fără a se mai respectă o dată precisă.
Caloianul
Un alt obicei de invocare a ploilor era Caloianul, zis şi Scaloianul sau Ienele, practicat în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea unde seceta era mai frecventă. Cete de copii îmbrăcaţi în foi de boji făceau o păpuşă de lut – Caloianul – pe care o împodobeau cu flori, lumânări şi-i puneau şi-o cruce. Înmormântarea simbolică avea loc la rău, unde i se dădea drumul Scaloianului să plutească şi pe care, copiii îl însoţeau de pe mal în plutirea lui, fiind udaţi de gospodari în timp că scandau invocaţia: “Iene, Iene, Scaloiene/ S-a dus mă-ta la Ploieşti/ Ca să ia cheiţele/ Să descui portiţele/ Să curgă ploiţele/ Că s-a uscat grâiele…” Acolo unde nu era un rău în apropiere, Caloianul era dus la o fântână, unde copiii puteau fi udaţi şi unde, ritualul înmormântării simbolice era urmat până la îngroparea sa în apropierea fântânii. Obiceiul paparudelor a început să dispară de-acum câteva decenii. Se pare însă că în zilele noastre, pe undeva, prin Oltenia, au apărut deja paparudele. Mai în glumă, mai în serios, iată că, dintr-odată, toţi ne amintim de invocaţia paparudelor; nici nu trebuie să ne mirăm, la cât de disperaţi sunt sătenii – şi nu numai ei – de secetă cumplită care ne pârjoleşte. Aşa reînvie datinile…
REDACŢIA
