Cu ceva timp în urmă, mass-media de la noi (şi, probabil, nu numai), a „vuit” de o întâmplare de prin Oltenia, unde sătenii au dezgropat un „moroi”, dând foc inimii acestuia, iar cenuşa amestecată cu apă (probabil, sfinţită) a fost băută de rudele mortului pentru a fi ferite de nenorociri şi „bântuire”!
Dar ce este un moroi? Credinţă populară românească creditează pe morţi cu puterea de a bântui – adică de a umbla pe această lume după moarte – şi a speria rudele, duşmanii şi uneori chiar prietenii. Acestora, spun ţăranii, li se întâmplă numai lucruri rele din pricina moroilor: vitele se îmbolnăvesc, recoltele se împuţinează, pomii nu mai rodesc, iar oamenii suferă de diverse boli sau necazuri. Pentru a se feri de astfel de situaţii nefericite există „din bătrâni” mai multe căi de a te păzi. Dacă există cea mai mică suspiciune că mortul ar putea deveni moroi, ţăranii înfig în mormântul proaspăt doi ţăruşi mai lungi înclinaţi în formă de cruce.
În unele regiuni, moroii sunt numiţi şi strigoi, în altele pricolici; dar acesta din urmă este un duh rău în care se presupune că se transformă unii oameni după moarte şi care ia înfăţişare de animal. Strigoiul este sufletul unui om mort sau viu, care s-ar transforma în timpul nopţii într-o apariţie fantomatică, pricinuind neajunsuri celor pe care-i întâlneşte; în alte regiuni se spune că şi omul viu născut într-o zodie nefavorabilă, care se afla în legătură cu diavolul şi se ocupă cu vrăji şi farmece, este tot strigoi. Despre vârcolaci se spune că „mănâncă” luna sau soarele (la eclipse!).
Fie că sunt numiţi moroi, strigoi, vârcolaci sau pricolici, aceste duhuri rele au născut o întreagă literatură populară de superstiţii. Despre „strigoii vii”: aceştia sunt sufletele unor oameni vii, adormiţi, cărora noaptea după primul cântat al cocoşilor le iese sufletul pe gură şi nu-şi amintesc ce au făcut în timpul nopţii, ci doar atunci când cineva reuşeşte să le rănească sufletul ce este materializat într-un animal – o fiară sălbatică. Când se trezesc, aceştia poarta stigmatul acelei răni.
De asemenea strigoii se întâlnesc, ca într-un sabat al vrăjitoarelor, în trei nopţi deosebite: noaptea Sfântului Andrei, noaptea Sfântului Gheorghe şi noaptea Sfântului Vasile. Se spune că cei vii, dar numai cei născuţi sâmbăta, îi pot vedea dacă stau la pândă în curţile sau clopotniţele bisericilor sau prin cimitire, numai până la ultimul cântat al cocoşilor, când strigoiul (moroiul, pricoliciul) se întoarce în mormânt. Strigoii morţi – moroii, sunt mai periculoşi decât strigoii vii; în Transilvania sunt identificaţi cu vampirii ce sug sângele celor vii în timp ce aceştia dorm. Pentru a preîntâmpina ca mortul să se facă strigoi, în acea parte a ţării se obişnuieşte a se pune mortului câte un bob de tămâie în fiecare nară. Dacă se bănuieşte că mortul s-a făcut moroi, el este dezgropat şi i se înfige un ţăruş în inimă. În unele zone, inima este arsă, cum am văzut mai sus.
Una dintre cele mai eficiente „arme” împotriva strigoilor este usturoiul, cu care se freacă uşile, ferestrele, coşul de fum, gaura cheii, toate acestea pentru a împiedica intrarea lor.
Aceste superstiţii sunt (încă) răspândite pe teritoriul ţării noastre şi acum, dar şi în ţările învecinate, sub o formă sau alta. Dacă nu le vedem pe toate (aşa cum am văzut-o pe cea din Oltenia) asta nu înseamnă că superstiţia nu există şi că practicile de „apărare” nu se mai folosesc! Să fim noi sănătoşi!…
REDACŢIA
