Singura sărbătoare păgână pe care tradiţia populară sătească o sărbătoreşte la Solstiţu de vară (detalii pentru fiecare an – aici), o regăsim şi în calendarul creştin-ortodox la 24 Iunie – Sânzienele sau Drăgaica. Unele surse spun că numele vine de la Sânta Diana, zeiţa romană a vânătorii şi pădurilor; altele spun că-şi trag numele de la micile flori de câmp, galben-aurii cu miros dulce şi suav – sânzienele. Li se mai spune Frumoasele, Zânele, iar în sudul ţării – Drăgaicele. Spre deosebire de iele (mai multe detalii aici), care sunt zânele rele ale pădurii, Sânzienele sunt zâne tinere şi frumoase, blânde şi vesele. Se mai spune despre ele că-i ajută pe oameni să se tămăduiască, să-şi găsească perechea sau să afle viitorul recoltei.
Tot ele, se spune, „amuţesc cucul”; el cântă prima oară de Blagoveştenie, cam pe 25 Martie şi continuă să cânte timp de 3 luni şi apoi, brusc, spre sfârşitul lunii Iunie, în perioada solstiţiului de vară, cântecul cucului încetează. Cântatul cucului – se spune – dezvăluie oamenilor cât mai au de trăit şi, fiindcă numai Dumnezeu ştie cât îi e dat omului să trăiască, ele îi iau cântul. Pe seama lor circulă în popor proverbul „cine le vede nu le crede, cine le-aude nu le răspunde”. Se mai spune că în noaptea de 23/24 iunie Sânzienele dansează, plutesc pe Pământ şi îndeplinesc ritualuri benefice pentru locuitorii săi. Sânzienele sunt denumite în Dobrogea, sudul Moldovei şi Muntenia – Drăgaice sau Drăgaica sau Sânziana, Mireasa, Împărateasa ori Regina holdelor. Ritualurile Drăgaicei sunt identice cu cele ale Sânzienelor din Oltenia, Banat şi Transilvania, iar cel care a descris pentru prima dată acest obicei a fost Dimitrie Cantemir.

Dansul Sânzienelor

Sărbătoarea de Sânziene tine o noapte şi-o zi şi începe la asfinţitul zilei de 23 când fetele şi feciorii culeg flori de sânziene şi fac din ele coroniţe înmiresmate; pentru fete şi femei coroniţa are forma rotundă care prefigurează Soarele a cărui sărbătoare este de fapt aceasta. Pentru bărbaţi şi flăcăi coroniţele sunt în formă de cruce; chiar şi bătrânii îşi fac coroniţe şi vom vedea de ce. Odată culese florile, alaiul se intoarce-n sat, unde se-ncing hore în timp ce sunt făcute multele coroniţe. Când sunt gata începe Dansul Sânzienelor, în care sătenii, flăcăi şi fete, împodobesc stâlpii porţilor, ferestrele caselor, chiar cimitirele pentru că se spune că ele apară oamenii şi odihnesc morţii. Apoi, cu chiuituri, veselie şi strigături, fiecare aruncă pe case ori pe paturi coroniţa sa, punându-şi fiecare o dorinţă sau o întrebare: fetele, bineînţeles despre feciori, femeile despre gospodărie, flăcăii despre fete, bărbaţii despre recolte, iar bătrânii despre sănătate şi viaţă. În cazul în care coroniţa rămâne pe acoperiş, dorinţa se împlineşte; căzând, înseamnă că nu.

Noaptea focurilor

Sărbătoarea continuă şi este o sărbătoare a Soarelui, a dragostei şi a setei de viaţă. Cu bucurie şi plini de voioşie, alaiurile pornesc acum – este deja noapte – spre dealuri, pe câmpii, în liziera pădurii sau pe malul râurilor. Începe „noaptea focurilor” şi a „făcliei de Sânziene”. Flăcăii poartă torţe, făclii aprinse, aprind şi focuri, în care se întrec: cine, ce sat are focul cel mai viu, are cei mai mulţi flăcăi care se întrec în rotirea făcliilor, cine e meşter mai priceput să scoată mai multe scântei. Spectacolul este mirific. Se sare peste foc, apoi se scalda-n rău perechi-perechi fiindcă e sărbătoarea dragostei. Nevestele tinere se scalda-n roua sânzienelor pentru a „purcede grele” adică pentru a avea copii şi pentru ca aceştia să fie frumoşi şi sănătoşi. Se întorc în sat târziu, obosiţi dar bucuroşi.

Iarba de leac

Înainte de a se culca, însă, fetele mari pun sub pernă sânziene pentru a-şi visa alesul, bătrânii şi bolnavii se-ncing cu flori de sânziene pentru că Sânzienele „îţi iau durerea”, fetele îşi pun în san aceleaşi flori, pentru a mirosi frumos. În dimineaţa de 24 Iunie, încă o dată se scalda-n rouă, îşi pun flori în păr şi pleacă pe coclauri, prin păduri, poiene şi livezi: buruienile de leac, culese acum sunt motivul pentru care toată suflarea se agită. Ierburile de leac culese în ziua de Sânziene sunt considerate cele mai tămăduitoare şi toţi le cunosc şi le culeg, cântând, glumind şi râzând.

Obiceiurile de Sânziene (Drăgaica) sunt păstrate mai bine în Lunca Someşului, Maramureş şi Oltenia, dar ele sunt întâlnite în toată ţara sub o formă sau alta. Este o sărbătoare veselă, de pe urma căreia, toamna, se fac multe nunţi.
Dacă aveţi ocazia, mergeţi să asistaţi la o astfel de sărbătoare. Este o ocazie bună să vedeţi că, încă, se păstrează obiceiuri strămoşeşti şi că, încă, poporul român n-a uitat să râdă şi să se veselească româneşte.

*Citiţi şi despre Legenda Sânzienelor – aici.

REDACŢIA