Sărbătoarea de Sânziene (solstiţiu de vară – detalii pentru fiecare an – aici) este şi o sărbătoare a dragostei, solară şi lunară în acelaşi timp. Diverse ritualuri au loc atât în zori cât şi în plină zi, sub lumina şi focul astrului dătător de viaţă, cât şi pe înserate şi în taina nopţii, sub lumina clară a lunii. Atunci, la solstiţiu, soarele dansează pe cer, iar jos, pe pământ, un alt dans se naşte: dansul Sânzienelor. Ceea ce este sus este şi jos… În această zi de cumpănă între două mari intervale ale Timpului, în sate se practicau ritualuri pentru fertilitate, pentru protecţie, pentru tămăduire. Multe s-au pierdut, s-au atenuat ori şi-au pierdut din înţelesul originar. De ce? Pentru că omul s-a îndepărtat de natură, s-a înstrăinat, a înlocuit vechiul stil de viaţă cu unul nou, mai tehnic, a alungat intuitivul. Dar, după cum ştim, tot ceea ce reprimam are tendinţa să revină la suprafaţă atunci când ne aşteptam mai puţin…
ROUĂ ŞI FLĂCĂRI
Sărbătoarea Sânzienelor, fascinanta noapte ce este poarta între două lumi, între profan şi sacru, între pământesc şi ceresc, este ambivalentă, stând atât sub semnul Lunii, Yin, semnul acvatic, cu elementele sale: izvoarele din păduri, în care se scaldă oamenii în zori pentru sănătate şi frumuseţe; roua, apa de flori, în care se „îmbăiază”, asemenea nimfelor, fetele şi femeile tinere, pentru a primi frumuseţe şi iubire…; dar şi semnul Soarelui, Yang, care apare şi el în focurile de Sânziene ce sunt aprinse pe dealuri, în făcliile pe care flăcăii le rotesc în sensul mişcării Soarelui, pentru purificare şi protecţie. Se aprind focuri pe dealuri, se aprind focuri şi în ceruri. Este o noapte în care orice este posibil şi de aceea oamenii se deschid, caută, se integrează în ritmurile cosmice, aşteaptă, iubesc.
REFLEXII LITERARE
Când vorbim de magia nopţii de Sânziene, ne referim la farmecul acestei nopţi, farmec ce derivă din lucrurile tainice care se pot întâmpla în acest interval. Dar ce se poate întâmpla, mai precis? În romanul „Noaptea de Sânziene” (capodoperă a lui Mircea Eliade) personajul principal, fascinat şi el de vraja nocturnă a solstiţiului de vară, mărturiseşte că se întâmplă atunci ceva misterios, dincolo de fire. Se poate întâmpla orice doar pentru cel care crede în miracole şi le aşteaptă, printre care şi miracolul iubirii.
Este semnificativ faptul că romanul lui Mircea Eliade se deschide cu întâlnirea celor doi iubiţi într-o pădure, chiar în noaptea de Sânziene şi se încheie, ciclic, tot într-o altă pădure, după doisprezece ani, tot în noaptea de Sânziene, când cei doi, cuplul originar, se contopesc în iubire şi în moarte, adică în veşnicie… Noaptea de Sânziene devine astfel şi un timp al iubirii unice, nepieritoare…
Se pot întâmpla şi alte miracole: „Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile”. Dar probabil se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească… Deschiderea cerurilor e un moment de conexiune între lumi, între lumea de sus şi lumea de jos, când circulă liber energiile şi vibraţiile. În acea noapte mirifică se pare că cei simpli, cu inima curată, au acces la taine, aşa cum i se întâmplă pădurarului Peceneaga, din romanul sadovenian „Nopţile de Sânziene”. Acestui om simplu, care iubeşte pădurea, i se dezvăluie cunoaşterea limbii animalelor, limbă pe care şi omul adamic o cunoştea înainte de cădere.
Acestui moment, când se deschid cerurile şi când se poate comunica cu spiritele naturii, i-a închinat şi William Shakespeare piesa „Visul unei nopţi de vară”. În această noapte atemporală, sub fascinaţia lunii ce se oglindeşte în lac, se dezlănţuie jocuri nebune, poate un rest al jocurilor dionisiace. Această noapte a miezului verii, ca noaptea Sfântului Andrei de la noi, are acea putere să scoată la iveală tot felul de nebunii ale creierului omenesc. Într-o singură noapte se petrec atâtea, iar scenele sunt trăite atât de oamenii obişnuiţi, cât şi de duhurile pădurii şi de figurile mitologice. Şi totul, cum spuneam, sub vraja lunii. Să nu uităm că zeiţa lunii era Diana, de la care provine şi numele românesc al sărbătorii.
SEMNIFICAŢII ACTUALE
Dar ce mai înseamnă această sărbătoare cu manifestările ei exuberante pentru omul începutului de secol XXI? Sau, mai bine spus, mai poate avea vreo semnificaţie într-o lume supertehnologizată?
Dacă rămânem în arealul britanic, vedem că în fiecare an la Stonehenge se încearcă o resuscitare a sărbătorilor precreştine, a tradiţiilor druidice, deşi există o ruptură clară între omul antic, care credea pur şi simplu în virtuţile sacrului, în sărbătorile sale, şi cel modern, desacralizat, care vrea să creadă, care îşi „creează” sărbătoarea, deşi nu mai percepe prea bine „duhul” ei. Dar chiar şi aşa, o sărbătoare „croită” după vechi tipare îi poate reda omului postmodern acele simple bucurii uitate. Mii de oameni se strâng la fiecare solstiţiu de vară în jurul templului de la Stonehenge pentru a celebra apogeul verii. Unii se îmbraca în alb, alţii se consideră preoţi druizi ce continua tradiţiile precreştine saxone…
Dar la noi?
În sud, anual se desfăşura în această perioadă Drăgaica. Iniţial târg agrar, a devenit mai târziu un târg-bâlci, unde târgoveţii se puteau delecta cu bucate tradiţionale, se dădeau în tiribombe, totul culminând cu ziua Drăgaicii, când apărea alaiul de fete îmbrăcate în costume tradiţionale, împodobite cu lungi valuri albe, iar în fruntea lor era Regina acestor „zane”, Drăgaica cea preafrumoasă. Obiceiul era legat de un ritual agrar antic, cu accent pe cultul zeiţei Diana. Cei care „ţineau” acest obicei erau în majoritate sătenii. Acum aceştia s-au împrăştiat în lumea largă, cei mai mulţi sunt în Italia, în Spania, unele sate sunt aproape pustii. Şi atunci… vorba unui bătrân meşter: „Cine să mai ţină Drăgaica?” Totuşi… mai rămâne ceva. În sate, oamenii îşi mai împodobesc hainele şi camerele cu flori galbene de Sânziene sau aprind la căpătâiul patului o lumânare…
Dimpotrivă, citadinul supertehnologizat caută sărbătoarea şi o reinventează în felul său. Astfel, în Bucureşti a devenit deja o tradiţie Noaptea de Sânziene în livada de la Minovici. Putem vorbi de o urbanizare a sărbătorii? Iată, în livadă orăşenii pot admira expoziţii în care descoperă forme decorative imprimate, sculptură ţesută, pot asculta un melanj de folclor şi jazz sau pot privi dramatizări legate de misterul Sânzienelor, totul încheindu-se cu o paradă a modei, bineînţeles, creaţiile prezentate fiind inspirate tot din legendă Sânzienelor.
Iar în nord-vest se înfiripă o căutare a miraculosului, într-o pădure mirifică, pădurea Baciu de lângă Cluj, unde se pare că se petrec lucruri bizare, încă neexplicate. Acest spaţiu special poate fi asemănat că încărcătură energetică cu Stonehenge, susţin unii. Acolo există un loc numit Poiana Rotundă. Câţiva pasionaţi de aventură şi de taine încă nedescifrate au organizat de Sânziene incursiuni în acel necunoscut. Cum e să-ţi petreci noaptea de Sânziene acolo? Peisajul este mirific, cerul înstelat se vede clar în noapte, cei strânşi acolo, în cerc, privesc cu atenţie şi descoperă în mijlocul cercului lumini… Pelerinii sunt obosiţi, au mers mult pe jos, dar a doua zi, surprinzător, nu mai simt deloc oboseala, dimpotrivă. Să fie pădurea cu farmecele ei?… Călătorii au căutat miraculosul, cu inimile deschise, şi se pare că au găsit ceva…
Ce a mai rămas din spiritul sărbătorii de altădată? Destul de puţin. Dar există încă oameni legaţi de trecut, de tradiţie, pasionaţi de lucrurile de taină, care încearcă să readucă magia şi sacrul în viaţa noastră. Dacă vor reuşi, aceasta este deja o altă poveste…
*Cei care doresc poate să citească mai în amănunt despre Obiceiurile şi superstiţiile de Sânziene aici.
Carmen Cortez
